Republica lui Barbă-Rasă dintre Dudești și Foișorul de Foc

 

Ca să ajungi în mahalaua Republica lui Barbă-Rasă a Bucureștiului interbelic te opreai la „Pompă” pe Dudești și o luai pe strada Foișor în sus.

Sărăcia începea să se simtă imediat. În dosul ferestrelor mici, tragedia lipsurilor era ceva obișnuit, căci nu era nevoie ca șeful familiei să fie șomer pentru ca odraslelor să li se pară binecuvântată ziua când se săturau de pâine.

Cârciumile cu vad vechi erau populate de clienți ajunși în pragul bătrâneții, cei mai statornici fiind înlățați la titlul de „decani”.

Republica Barbă-Rasă era un soi de uliță cu un fel de cocini, care țineau loc de locuințe. Cum îi călcai granița, un soi de copii te înconjurau.

Reporterul vede pe unul dintre ei cu o patină culeasă de pe vreun morman de gunoi și legată cu o sfoară, care încerca să-și facă vânt pe ghețuș.

– Nu merge la școală băiatul?, o întreabă pe o babă care căsca și ea gura.

– Apoi pe așa vremuri cine se mai gândește să-și dea copiii la școală? Nu-i pâine și mai e nevoie de învățătură? N-am dreptate?

Apoi, clătină din cap spre mormanele de gunoaie și stârvuri aruncate de o parte și de alta a străzii:

– Ia uitați-vă cum trăim. Mai rău ca porcii. Nu țiu minte să fi văzut vreodată pe la noi vreo cotigă de-a primăriei să ne curețe gunoaiele. N-o da Dumnezeu să se încingă vreo ciumă odată cu căldurile să afle și stăpânirea că mai trăiesc oameni pe aici.

Bărbați tuciurii ies pe la porți.

Parte din ei sunt parlagii, parte „pianiști” din cei cu „Caterinca” la spinare. Femeile sunt fie chivuțe, fie proxenete. Își face apariția și Bulete (foto), șmecherul mahalalei, apoi Mialcă, cunoscutul pungaș devenit agent, întors la urmă la matcă.

Femeile sunt mai toate grase, lălâi și cum intri în vorbă cu ele te și tapează:

– N-ai cumva vreo țigară la dumneata?

– N-am!

– Nu-i nimic, lasă că-mi fac de la mine…

Și muierea scotocește în buzunarul fustei, din care-și scoate tabachera, doldora de foițe și tutun.

„Frusina lui Înjugă Iapă”

Mai departe să dăm cuvântul reporterului Ilustațiunii Române, W. Șerban:

„Intrăm într-o cocioabă săpată în pământ. Aerul e acum înăbușitor. Vreo trei reprezentante ale Evei stau de taifas. Poartă nume de un comic sugestiv: ”Mița lui Chibrit”, ”Frusina lui Înjugă Iapă”, „Lina lui Boroiu” etc.

– Ce mai e nou cu politica?… mă întreabă una din ele. Am auzit că până într-o lună o s-avem război cu rusu – cică e foamete mare acolo, și au să năvălească hămeșiți pe capul nostru.

– Aș!.. intră în vorbă, zâmbind neîncrezătoare, Leanca a lui „Anghimoft” – Rusu nu vine peste noi așa cu una cu două…. Știe el că nu-l așteaptă aici mare brânză… S-aude e drept de război, dar cu cine, nu s-a hotărât încă.

– Vai de capul nostru, îngână suspinând o alta. Ce-o mai fi, om trăi ș-om vedea… O să ne mâncăm poate ca câinii între noi…

– Eh, ce-am avut și ce-am pierdut…îi taie scurt vorba Leanca Anghimoft”.

Lângă o măsuță cu un picior șchiop, un băietan cu pielea măslinie ascute un șiș, bun de purtat noaptea, în plină beznă. Cele două tăișuri pătrund sănătos în carnea vrăjmașă, dar nu atât de adânc ca omul să-și dea duhul. Când socotește că lucrul e pus la punct, le trage șișul femeilor, cu dexteritate de acrobat, prin preajma tâmplelor, pe sub bărbii, pe la coaste. Ele scot țipete prelungi, urmate de sughițuri nervoase de râs.

– Ho, ți-o fi de ajuns, Neață…tună o voce bărbătească de pe cuptor, dar tânărul pare cuprins de febră. Spaima ființelor slabe i-a ațâțat sângele. E parlagiu de meserie și se vedea că în acea zi nu avusese nicio tăiere.

În Republica Barbă-Rasă e vestită cârciuma lui Ionică. Acolo s-a născut cântecul care a pătruns apoi în toate localurile selecte din centru:

La Ionică-n prăvălie, hoții măă

S-a-ntâmplat o istorie, hoții măă…

În Republica Barbă-Rasă bătăile erau ceva obișnuit… Polițiștii nu interveneau niciodată.

Sursa: Ilustrațiunea Română din 15 februarie 1933