Apoi continuă cu ce a făcut Rebreanu:
– Un sfarţ de alcool.
Ei, ce mai combateţi? Şi îşi duce două degete prin şuviţa de păr argintiu ce-i cade pe frunte.
Şvarţul a sosit. Rebreanu, calm, dă foc spirtului pe zahăr şi când flacăra albastră este aproape să se potolească toarnă lichidul negru.
Tuşeşte în mâini, se aşează mai bine pe canapea, şi amuzat deodată de o vorbă a lui Minulescu râde cald, copilăreşte, generos, cu dinţi galbeni de tutun.
Se apropiase Buzdugan, un basarabean zdravăn, buturugănos, cu nas mare de ţăran şi ochi de pădurar saşiu.
- Ascultă măi Buzdugan, ce meserie ai fi avut dacă Basarabia nu se alipea de patria mumă şi nu ne-ar fi trebuit şi reprezentanţi ai Basarabiei?… întrebă Minulescu.
Buzdugan ăşi trage între picioare un scaun, se aşează aşa fel ca speteaza să-i vie în faţă şi râde înciudat, fără să spună o vorbă. Rebreanu îşi suflă din când în când sudoarea imaginară de pe dosul mâinilor.
Carol Ardeleanu asudă, asudă şi îşi sterge sudoarea cu două degete. Gulerul e boţit pe gâtul asudat şi părul se năclăeşte verzui şi încâlcit.
Grupuri grupuri s-au strâns la mese.
E ora 7,5-8 când Capşa îşi primeşte clientela aleasă.
În fund la o masă mare câţiva bătrâni foşti generali, directori generali, printre cari străluceşte cîteodată şi câte un fost ministru.
Niţă, chelnerul de zile bune şi rele al Capşei, stă ţapăn, rotund la faţă, spânzurat de gulerul tare şi nu surâde niciodată.
Ascultă, suficient, încântat de sine, discuţiile socotite de el inutile de la mese, şi când îl chemi să-i dai comanda, schiţează un gest plictisit în colţul gurii.
