Legea „Maximului” urmărea să asigure bugete proprii comunelor, prin descentralizare administrativă. Conservatorii au găsit soluția prin impunerea fabricilor din comune și mărirea taxelor de consum. Opoziția a găsit motivul să producă zarvă în țară.
Protestul împotriva legii a fost pus la cale de liberali în dimineața în care proiectul urma să fie pus pe ordinea de zi a Camerei. Liberalii făcuseră deja propagandă printre oamenii de la hale, din Piața mare, muncitorime și negustorime.
Luni dimineața, 5 aprilie 1893, căruțașii, măcelarii și precupeții au intrat în grevă. Mii de oameni ocupau străzile dintre Bibescu-Vodă, cheiul Dâmboviței și Mitropolie, iar guvernul nu luase nicio măsură pentru menținerea ordinii. Pînă la ora 12, îmbulzeala a crescut atât de tare încât, după ce curtea Mitropoliei și tribunele Camerei s-au umplut, ușa de la intrare a fost baricadată, deputații nemaiputând să intre în incintă. Poliția a încercat să evacueze curtea. Drept urmare, peste polițiști și deputații puterii s-a abătut o ploaie de pietre. V.G. Morțun, deputat socialist, vorbea mulțimii dintr-o trăsură, pe la orele 2. Jandarmii călare care voiau să încercau să treacă podul peste Dâmbovița erau bombardați cu pietre, mulți dintre ei finnd răniți. Ședința Camerei a fost suspendată.
Marghiloman (foto) spunea a doua zi de la tribuna Camerei. „Se liniștiseră lucrurile îndestul ca o parte din membrii guvernului să se poată duce la Senat, când între orele 4 și 5, mulțimea care cu încetul fusese respinsă din Curtea Mitropoliei, dar care ocupa încă accesul ei, a început să atace oameni inofensivi. Cea dintâi victimă a fost un tânăr reporter al unui jurnal conservator, căruia i s-au zis murdării și i s-au aruncat pietre. Puțin după aceea, dl. Carp a avut și d-sa să se plângă de neomeniile unui individ, care desigur numai pe poporul român nu-l reprezintă în starea de ebrietate în care era. I-au aruncat o murdărie însoțită de huiduieli…
Sergenții de stradă n-au apucat să facă câțiva pași pentru a degaja strada și au fost primiți cu o grindină de pietre. Numărul răniților indică îndestul cât au fost de maltratați acei fideli păzitori ai ordinii. La acel moment numai s-au chemat jandarmii călări, care au fost însărcinați să deschidă drumul, fără violență, până la podul Halelor”.
Marghiloman a avut și el parte de o ploaie de pietre în trăsura în care se afla, la colțul uliței care ducea la Mitropolie: „Tulburătorii trăseseră în capul podului vagonetele de gunoaie, târâseră calul mort al unui jandarm înaintea lor și din acel adăpost ținteau la distanță trupele de poliție. Atunci văd sosind dinspre Mitropolie și pe d. prezident al Consiliului (Lascăr Catargi) însoțit de mai mulți deputați. Cu toții l-am conjurat să se urce în trăsură și să nu se expună a trece pe chei. D-sa n-a voit să țină seamă și a zis că este vorba de datoria d-sale să vadă ce se petrece (…) Onoratul președinte de consiliu a avut onoarea să fie absolut lapidat timp de trei minute! D. Brăescu a primit două pietre în piept, eu am primit una în pălărie și d. Popovici a fost de două ori atins”.
Au fost răniți 21 de sergenți și de jandarmi, plus căpitanul Solomonescu, locotenentul Botez, subcomisarul Catană și brigadierul Rosen. Răzmerița a fost înfrântă, iar conservatorii și liberalii votau, câteva zile mai târziu, cot la cot legea „Maximului”.
