Războinica româncă Maria Putoiana îi mărturisește sultanului că omorâse vreo zece turci, iar acesta o plimbă în triumf

Distribuie știrea: Facebook | Twitter

E jună și frumoasă sub ostășești veștminte!

Frumoasele-amazoane, ea mândru ne aminte.

E-naltă și subțire, ca bradul copilaș;

Pe albu-i sân, păr negru se varsă drăgălaș.

Cum plană întristarea pe cugete senine!

Iar gura-i e o roză cu sânge și cu vine.

— „De ce-ai luat veștminte și arme de bărbăt

Ca să te lupți cu turcii? sultanul a-ntrebat.

Urmat-ai tu în luptă vreun ostaș ce-ți place?”

Și a Mariei față mai rumenă se face.

— „Nu am urmat pe nimeni, și, dacă arme port,

Voi să-mi răzbun prin sânge părintele meu mort.”

— „Mulți turci ucis-ai oare? Eu pot a-ți da iertare

De n-ai ucis nici unul!” La astă întrebare,

Maria îi răspunde: — Îti jur pe Dumnezeu,

Ucis-am numai nouă, și mult îmi pare rău!

Îmi trebuia o mie ca să răzbun un tată

A cărui scurtă viață fu de virtuți bogată.”

Sultanul cu mirare pe fată auzi

— „Fii liberă, trăiește! Ești demnă a trăi!”

Maria Putoiana, pe pagina de Facebook „Cetatea Poienari”

    Între ostaşii lui Ţepeş, fusese unul viteaz şi vestit,Căpitanul Putoianul, care a căzut însă într-una din lupte,răpus de un iatagan.

Acest viteaz avea numai o fată, Maria, care îl iubea nespus de mult. Când a aflat de moartea tatălui său, în loc să-l plângă şi să-l bocească, Maria îşi făcu cruce şi zise: „Dumnezeu să-l ierte„”, apoi îmbrăcă haine bărbăteşti şi veni în oastea lui Ţepeş. Voia să lupte în locul tatălui său şi să-l răzbune, făcându-i să plătească pe cei care îl omorâseră.

Pe câmpul de bătălie Maria lovea atât de voiniceşte, încât păgânii cădeau ca spicele în faţa sa.

Într-una din înfruntări, Putoianca fu prinsă de turci şi dusă la sultan. Când a văzut că, în loc de un soldat este o fecioară, Mahomed o întrebă:

Pagini: 1 2 3