Nicolae Bălcescu, în „Românii supt Mihai-Voievod Viteazul”, scrie despre legendara Maria Putoiana, o amazoană, în toată regula, a Evului Mediu:
E jună și frumoasă sub ostășești veștminte!
Frumoasele-amazoane, ea mândru ne aminte.
E-naltă și subțire, ca bradul copilaș;
Pe albu-i sân, păr negru se varsă drăgălaș.
Cum plană întristarea pe cugete senine!
Iar gura-i e o roză cu sânge și cu vine.
— „De ce-ai luat veștminte și arme de bărbăt
Ca să te lupți cu turcii? sultanul a-ntrebat.
Urmat-ai tu în luptă vreun ostaș ce-ți place?”
Și a Mariei față mai rumenă se face.
— „Nu am urmat pe nimeni, și, dacă arme port,
Voi să-mi răzbun prin sânge părintele meu mort.”
— „Mulți turci ucis-ai oare? Eu pot a-ți da iertare
De n-ai ucis nici unul!” La astă întrebare,
Maria îi răspunde: — Îti jur pe Dumnezeu,
Ucis-am numai nouă, și mult îmi pare rău!
Îmi trebuia o mie ca să răzbun un tată
A cărui scurtă viață fu de virtuți bogată.”
Sultanul cu mirare pe fată auzi
— „Fii liberă, trăiește! Ești demnă a trăi!”
Maria Putoiana, pe pagina de Facebook „Cetatea Poienari”
Între ostaşii lui Ţepeş, fusese unul viteaz şi vestit,Căpitanul Putoianul, care a căzut însă într-una din lupte,răpus de un iatagan.
Acest viteaz avea numai o fată, Maria, care îl iubea nespus de mult. Când a aflat de moartea tatălui său, în loc să-l plângă şi să-l bocească, Maria îşi făcu cruce şi zise: „Dumnezeu să-l ierte„”, apoi îmbrăcă haine bărbăteşti şi veni în oastea lui Ţepeş. Voia să lupte în locul tatălui său şi să-l răzbune, făcându-i să plătească pe cei care îl omorâseră.
Pe câmpul de bătălie Maria lovea atât de voiniceşte, încât păgânii cădeau ca spicele în faţa sa.
Într-una din înfruntări, Putoianca fu prinsă de turci şi dusă la sultan. Când a văzut că, în loc de un soldat este o fecioară, Mahomed o întrebă:
