Răscoala țărănească din 1907
Preocupată să dezvolte urbanul, să importe forme fără a crea fondul, Monarhia demonstra ruptura evidentă între mizeria satelor românești și (cvasi)progresul general al societății. Vizitele festive nu au fost inventate de comuniști. Realitatea era cosmetizată inclusiv pe vremea regelui Carol I. Februarie 1907: izbucnea conflictul, pe fondul mai multor nemulțumiri, obligații sporite, lipsa pământului, sărăcia.
Învoielile agricole (de multe ori stabilite ilegal și injust, în defavoarea țăranilor, în favoarea arendașilor și proprietarilor, fără ca administrația locală să facă dreptate), crizele economice, seceta, toate acestea au condus inevitabil la această mare răscoală începută la Flămânzi, în Botoșani. Apoi, s-a răspândit cu repeziciune și în alte județe din Moldova, apoi și în Muntenia și Oltenia, regiuni unde a avut o intensitate mai mare. Guvernul conservator condus de G.G. Cantacuzino s-a văzut nevoit să plece, urmând numirea unui guvern liberal (D.A. Sturdza – președinte al Consiliului de Miniștri, Ion I.C. Brătianu – ministru de Interne, Al. Averescu – ministru de Război), care a reprimat în forță răscoala cu ajutorul armatei.
Nu se știe exact câte victime au fost, pentru că numărul exact este necunoscut: între câteva sute și aproape 11.000 și chiar 18.000 persoane (ultimele două cifre sunt improbabile)
Cele mai probabil: aproximativ 2000 de victime. Memoriile generalului Dabija: uciși 1786 țărani revoltați, cuprinzând cu repeziciune întreaga țară, răscoala a fost foarte violentă, iar represiunea pe măsură. Având sprijinul regelui, care încuviințase luarea unor măsuri pentru „a îndestula cereri drepte și legitime”, guvernul liberal adopta unele măsuri paliative în favoarea țărănimii. În același timp, adept al sintagmei „proprietatea este sacră și inviolabilă”, Carol era de acord în aprilie 1907 cu despăgubirea proprietarilor și a arendașilor care avuseseră de pierdut în urma dezlănțuirii țărănimii. Represiunea care trebuia să înfrâneze „cu energie neorânduielile” avea acordul regelui în virtutea prerogativei sale de cap al oștirii.
Ca urmare, în martie 1907, regele adresându-se Parlamentului îi mulțumea pentru sprijinul acordat, iar armatei pentru executarea măsurilor represive, care contribuiseră la înfrângerea răscoalei. Numărul victimelor răscoalei nu s-a putut inițial stabili cu exactitate. El a variat de la 419, cât afirma I.IC. Brătianu, ministrul de interne al guvernului, la 2500 așa cum preciza ulterior (1937) Alexandru Averescu sau 11.000 cât estima în epocă Constantin Mille. Recent, pe baza unor noi documente, numărul morților a fost definitiv stabilit: el este de 1786 de morți. La aceștia s-au adăugat un mare număr de arestați din rândul țărănimii, unii ispășindu-și pedepsele cu închisoarea până spre deceniul 4 al secolului trecut. Chiar și atunci când opoziția, prin vocea lui Nicolae Filipescu, a cerut pedepsirea membrilor guvernului liberal, vinovați de represiunea cruntă a țărănimii în răscoala din 1907, regele a considerat că aceștia veniseră la conducerea țării în vremuri grele și nu își făcuseră decât datoria.
