Hitler întoarce diviziile blindate spre Kiev
Planul Barbarossa al invaziei germane stabilise ca diviziile de tancuri să cucerească Moscova. Dar, la sfârșitul verii lui 1941, împotriva voinței generalilor săi, Hitler ordonă redirecționarea tancurilor către Kiev, unde trupele sovietice erau înconjurate. Germanii au învins la Kiev Ucraina, dar au pierdut Moscova.
Ordinul lui Hitler a fost neclar chiar și pentru generalii de rang înalt: „Grupul de armată desfășurat la sud de mlaștinile de lângă râul Pripyat… ar trebui să lupte pentru distrugerea completă a trupelor ruse aflate încă în Ucraina la vest de Nipru”. Se amintea, totuși, că „în nord, scopul ar trebui să fie cucerirea rapidă a Moscovei”. „Luarea acestui oraș va fi un succes politic și economic decisiv”.
Generalii germani încearcă să se opună
Ordinul dat de Hitler la 21 august a provocat obiecții serioase din partea geberalilor. Pentru că dictatorul scria că „cel mai important obiectiv care trebuie atins chiar înainte de debutul iernii nu este capturarea Moscovei, ci cucerirea Crimeei, precum și a regiunii industriale și carbonifere de lângă râul Doneț”, pentru a „opri aprovizionarea cu petrol din regiunea Caucaz”. În nord, sarcina a fost stabilită să „încercuiască Leningradul și să se unească cu finlandezii”.
Până acum, istoricii cred, nu fără motiv, că din cauza redirecționării diviziilor de tancuri care se îndreptau spre Moscova, „s-a pierdut impulsul ofensiv decisiv” (Andrew Roberts), care viza preluarea centrului politic și economic al Uniunii Sovietice.
Pentru șeful statului major al forțelor terestre germane, Franz Halder, tocmai capturarea Moscovei ar putea fi „decisiva pentru această campanie militară”.
Și comandantul șef al Grupului de Armate Centrul von Bock a scris: „Nu vreau să iau Moscova! Vreau să zdrobesc armata inamică, iar masa acestei armate stă în fața frontului meu.” Era frontul din fața Moscovei.
Faptul că a izbucnit o dezbatere între Hitler și generalii săi în general a fost asociat cu sprijinul material insuficient pentru Wehrmacht În 1940, după victoria asupra Franței, conducerea nazistă s-a asigurat că în strategia blitzkrieg-ului are mijloacele necesare unor noi conflicte. Pentru o vreme, producția de tancuri a fost chiar redusă. Când s-a luat decizia de a ataca Uniunea Sovietică, unitățile motorizate erau insuficient echipate.
Prin urmare, s-a dovedit că, în iunie 1941, Grupului de Armate Centrul i-au fost repartizate două așa-numite grupuri de tancuri, în care era concentrată cea mai mare parte a diviziilor de tancuri și motorizate și care au constituit principala forță de lovitură a ofensivei germane. Grupul de armate de Nord, care vizează Leningradul, și Grupul de armate de Sud, responsabil cu capturarea Ucrainei și a câmpurilor petroliere din Caucaz, urmau să îndeplinească aceste sarcini cu un singur grup de tancuri. În consecință, avansarea lor a fost și mai dificilă.
Retrospectiv privind, e clar că conducerea germană a plecat de la premise false. „Înainte de începerea războiului, ne așteptam să avem de-a face cu aproximativ 200 de divizii inamice. Acum numără deja 360, – a scris Haider în jurnalul său. – Și când distrugem o duzină din ele, rușii aduc imediat o duzină nouă. Ei primesc timp pentru asta datorită faptului că sunt aproape de sursele puterii lor, în timp ce noi ne îndepărtăm din ce în ce mai mult de ale noastre.” Într-adevăr, se estimează că până la sfârșitul anului 1941 Armata Roșie avea peste 600 de divizii. Iar armata hitlerită din est pierduse deja 213.301 de soldați până la sfârșitul lunii iulie, primind în schimb întăriri de numai 47 de mii.
În această ordine de idei, feldmareșalul von Bock l-a trimis imediat pe comandantul șef al celui de-al 2-lea grup de Panzere, Heinz Guderian, la cartierul general pentru a-l convinge pe Hitler, dar totul a fost în zadar. Cu greu, Guderian a reușit totuși să se asigure că unitățile sale nu vor fi împărțite, iar după încheierea operațiunii din sud, se vor năpusti din nou asupra Moscovei.
De ce a făcut Hitler această prostie monumentală?
Ce l-a determinat pe Hitler să facă această eroare? În primul rând, existau considerații economice. Câmpurile de grâu din Ucraina și câmpurile de petrol din Caucaz au fost văzute drept ținte prioritare. Hitler a pornit de la experiența primului război mondial, în timpul căruia resursele au fost vitale pentru adjudecarea victoriei. Din punct de vedere pur material, resursele cerealelor Ucrainei și petrolul din Caucaz erau foarte importante.
Poate că a înțeles, de asemenea, că ocuparea Moscovei nu înseamnă neapărat sfârșitul războiului. Aceasta a arătat deja înfrângerea catastrofală a lui Napoleon în 1812. „Hitler i-a fost instinctiv teamă să urmeze calea lui Napoleon”, i-a explicat Alfred Jodl, șeful de stat major al conducerii operaționale a Wehrmacht-ului, unuia dintre generali. „Moscova a fost ceva înfricoșător pentru el”.
Dar dincolo de asta, Hitler avea o profundă neîncredere în generalii săi. Acesta era războiul lui, un război de anihilare. La fel cum a oprit diviziile de tancuri în fața Dunkerque pentru a arăta generalilor puterea sa, în vara lui 1941 Hitler s-a purtat ca liderul militar și politic al campaniei.
O victorie à la Pirus
De altfel, ordinul său a dus la cea mai mare victorie a războiului din est. Tancurile lui Guderian și Ewald von Kleist au înconjurat patru armate sovietice complete și părți din alte două armate în zona Kievului. Numai câteva unități au reușit să scape din încercuire. Când luptele s-au încheiat pe 26 septembrie, cel puțin 150 de mii de soldați sovietici erau morți și 665 de mii au fost capturați. Capturarea Kievului a fost însă o victorie à la Pirus. Lupta pentru capitala Ucrainei a permis comandamentului sovietic să întărească apărarea Moscovei. „Drept urmare, la sfârșitul toamnei, ofensiva Wehrmacht-ului s-a blocat la un pas de Moscova. Din acest istoric britanic John Keegan concluzionează că ordinul lui Hitler de a redirecționa tancurile lui Guderian „s-ar putea să-l fi salvat pe Stalin de la înfrângere în 1941”, notează Berthold Seewald în Die Welt.
