Într-un final, binele învinge, exact cum steluța din vârful bradului nu lasă pe nimeni din casă să se culce fără a fi primit măcar un dar.
Povestea a fost inițial o… felicitare
Povestea începe în 1939, când un tânăr scriitor, Phillip Van Doren Stern, dăruiește familiei sale o istorioară, pe care o intitulează ”The Greatest Gift”. El se referea la darul vieții, eroul principal, George Bailey, fiind bântuit de gândul sinuciderii după ce unchiul său a pierdut banii cu care ar fi trebuit să răscumpere creditele mai multor cetățeni din Bedford la banca deținută de antipaticul Potter.
Tocmai când urma să-și pună în aplicare gândul păcătos, George se întâlnește cu îngerul său păzitor, Clarence. Acesta îl poartă într-o lume în care el nu ar fi existat și îl convinge să nu mai… Nu mai contează, v-am spus că povestea se termină cu bine, așa cum trebuie să fie un scenariu considerat străbunicul ”motivaționalelor” din zilele noastre.
Fiecare personaj are măcar ceva bun în el, cu excepția zgârcitului Potter. Și de aici vine și necazul care a urmărit filmul în prima decadă după ce a fost produs.
Stern a scris istorioara în 1939, în februarie, după ce o noapte întreagă a visat că e personaj în ”A Christmas Carol”. Stern era un cunoscut editorialist și istoric, preocupat de Războiul Civil dintre Nord și Sud, o asemenea povestioară nu l-ar fi onorat. O tipărește abia în 1943, într-un tiraj minuscul, dăruind-o ca ”felicitare” de Crăciun rudelor și câtorva apropiați. Cei care și-au păstrat exemplarul primit acum sunt bogați.
Doi ani mai târziu, povestea apare într-un tiraj mult mai mare. E un succes și, în câteva luni, este lansată ecranizare, regizată de Frank Capra.
Nu a fost imediat un succes de box-office, dar, cu timpul a cucerit publicul. În anii 1950, în Chicago, devenise o ”tradiție” ca întreaga familie să meargă la ”It’s A Wonderful Life” în ziua de Ajun. Apariția și răspândirea televiziunii a însemnat pentru film transformarea lui în ”produsul” obligatoriu de consumat în mini-vacanță. De exemplu, NBC îl difuzează pe unul dintre canalele sale de la înființarea rețelei încoace!
În topul filmelor americane a fost cotat pe locul 11, la cele mai importante producții, și, în 2007, a ”căzut” pe locul 20.
Propagandă comunistă?
Pe 26 mai 1947, FBI înregistrează o lucrare inițiată de la informațiile furnizate de o sursă de la Hollywood agenților californieni. Filmul lui Frank Capra era considerat propagandă comunistă, iar sursa, probabil un regizor sau scenarist respins de la executarea proiectului, oferea și argumente.
Pentru FBI nu era ceva neobișnuit să înregistreze lucrări pentru a putea supraveghea diferite medii, în special artistice. În perioada respectivă comunismul era considerat principala amenințare la adresa SUA și obținerea controlului asupra Hollywood-ului era un succes politic pentru organizația care reușea asta.
În 1946, după terminarea războiului mondial, FBI spera să rămână singurul serviciu secret sub control civil, după ce OSS se dizolva și CIA era doar un proiect al unor politicieni.
Acesta ar putea fi motivul pentru care FBI a ținut deschis dosarul ”It’s A Wonderful Life” timp de zece ani.
Ea a fost închisă abia după ce trecuse și furia ”listelor negre” ale personalităților hollywoodiene refuzate în orice producție pentru că erau bănuite de legături cu organizații comuniste.
Frank Capra și actorii din acest film nu au fost interziși.
Memorandumul ”It’s A Wonderful Life”/ filă din dosarul ”Hollywood”, FBI, 6 mai 1947
Mențiune: cu (…) sunt marcate numele informatorilor, secretizate de FBI.
”Potrivit informatorilor (…) și (…) în cazul acestui film lista sponsorilor nu reflectă și ajutorul dat de comuniști scenariștilor. Potrivit lui (…) scritorii Frances Goodrick și Albert Hackett erau cunoscuți drept apropiați de comuniștii notorii și, în cel puțin o ocazie din trecutul recent, în timp ce acești doi scriitori făceau un film pentru Metro Goldwyn Mayer, Goodrick și Hackett practic au locuit cu comuniști cunoscuți și erau văzuți zilnic prânzind cu comuniști precum Lester Cole, scenarist, și Earl Robinson, scenarist. Ambii sunt menționați în Secțiunea 1 a acestui raport.
În privința filmul ”It’s A Wonderful Life”, (…) declară substanța filmului este o încercare de discreditare a bancherilor prin distribuirea lui Lionel Barrymore în personajul de tip ”scrooge” așa încât el să fie cel mai urât personaj din film. Asta, potrivit acestor surse, este o metodă cunoscută a comuniștilor.
În plus, (…) declară că, în opinia sa, acest film, în mod deliberat a prezentat intenționat clasele superioare, oamenii cu bani, drept persoane mediocre, disprețuitoare, . (…) a relatat că, dacă ar fi de realizat această imagine, portretizând bancherul, ar fi făcut-o prezentându-l drept o persoană care respectă regulile Băncii de Stat în legătură cu acordarea împrumuturilor.
Mai mult, (…) spune că scena nu ar fi avut de suferit dacă bancherul era prezentat ca un individ responsabil, care avea grijă de fondurile ce îi fuseseră încredințate de cetățeni, respectând regulile acordării împrumuturilor.
În esență, (…) afirmă că nu era necesară prezentarea bancherului drept un mediocru și că ”nu aș fi făcut-o niciodată așa”.
(…) a amintit că în urmă cu aproximativ 15 ani, filmul intitulat „Scrisoarea” a fost realizat în Rusia și a fost difuzat ulterior în această țară.
El a amintit că în această producție rusească, unui individ care și-a pierdut respectul de sine, precum și cel al prietenilor și vecinilor din cauza beției, i s-a oferit o ultimă șansă de a se redresa, mergând la bancă pentru a obține bani pentru a-și plăti o datorie. Bătrânul era un personaj simpatic și era atât de mulțumit de șansa sa, încât era extrem de nervos, bănuind că ar putea pierde scrisoarea de credit sau chiar banii.
Pe scurt, bătrânul a făcut călătoria cu o durată de câteva zile până la bancă și fără niciun fel de greșeli până când a adormit în călătoria spre casă
Atunci, pachetul de bani a căzut din buzunar, între scaune. La sosirea acasă, bătrânul era atât de supărat încât s-a spânzurat.
A doua zi cineva i-a înapoiat pachetul de bani soției sale spunând că l-a găsit.
(…) trasează o paralelă a acestei scene și cea a imaginii discutate anterior, arătând că Thomas Mitchell care a jucat rolul omului care pierde banii din filmul lui Capra (unchiul lui George Bailey n.n.) a suferit aceleași consecințe ca și omul din filmul rusesc, prin faptul că Mitchell a fost un bărbat prea bătrân să câștige bani pentru a-și achita singur datoria față de bancher.”
