Povestea este ultracunoscută: cu ocazia voiajului său inaugural, de la Southamton la New York, vasul a lovit un aisberg ascuns de ceață în Atlanticul de Nord și a sfârșit în ocean, la 4000 de metri adâncime.
Din cele 2242 de persoane aflate la bord, au supraviețuit doar 710, care au fost transportate la New York, destinația lor inițială, de Carpathia, o navă care a răspuns SOS-ului lansat de Titanic.
Motivul acestui bilanț tragic atât de mare a fost lipsa unui număr suficient de bărci de salvare. Pentru că Titanicul că era considerat de nescufundat, bărcile cu care fusese prevăzut puteau găzdui numai 50% din pasagerii de la bord.
Cu 26 de ani înainte de această catastrofă, un celebru ziarist de investigații britanic, numit William Thomas Stead (foto), încercase să tragă un semnal de alarmă privins lipsa bărcilor de salvare care poate fi tragică pentru navele ce se contruiau în epocă.
Avertismentul lui Stead a fost îmbrăcat sub forma unei istorioare, intitulate „Cum s-a scufundat vasul cu aburi în mijlocul Atlanticului – Poveste spusă de un supraviețuitor”, publicată în Pall Mall Gazette, în martie 1886.
Eroul principal era un marinar, pe nume Thomas (la fel ca autorul) care se suie la bordul unui pachebot nou construit și care pleacă în prima sa călătorie spre Statele Unite.
Încă de la început, Thomas remarcă numărul mic al bărcilor de salvare, insuficient pentru a salva toți pasagerii și echipajul. Totuși, nimeni nu îi ia îngrijorarea în serios.
La câteva zile de la plecare, pachebotul lovește un velier aflat în derivă, care, din cauza ceții groase, fusese văzut prea târziu de echipaj.
În panica ce a urmat coliziunii, pasagerii și echipajul își dau seama că bărcile pe care le aveau la bord erau insuficiente. Dintre cele 916 persoane, doar 200 reușesc să se îmbarce în bărcile de salvare. Restul de peste 700 mor.
Thomas reușește să se salveze sărind în apă și cățărându-se apoi într-una din bărci.
Povestea conținea și un comentariu al autorului, care afirma următoarele: „Este exact ceea ce se poate produce – și se va produce – dacă pacheboturile sunt trimise pe mare fără suficiente bărci de salvare”.
Creația lui Stead nu s-a bucurat de vreo mare atenție la vremea respectivă.
În 1892, ziaristul publică o altă povestire în care descrie o nouă catastrofă maritimă. Intitulată „Din Lumea Veche în cea Nouă”, ea relatează peripețiile unui echipaj de navă care vine în ajutorul supraviețuitorilor aflați la bordul vasului Majestic, un pachebot fictiv, naufragiat după ce a intrat în coliziune cu un aisberg, în Atlanticul de Nord.
Neluate în seamă la publicare, cele două povestiri ale lui Stead fost considerate după scufundarea Titanicului niște premoniții înfricoșătoare.
Dacă toate acestea nu vi se par suficiente, atunci trebuie să aflați că William Thomas Stead și-a găsit moartea în catastrofa Titanicului. El se afla la bord, ca pasager la clasa întâi, și mergea în America pentru a participa la o conferință de pace organizată la Carnegie Hall, în New York.
Potrivit declarațiilor mai multor supraviețuitori, Stead era un pasager vesel și teribil de încântat de realizările tehnice ale modernei nave.
După ciocnirea cu aisbergul, un supraviețuitor pe nume Philip Mock a declarat că l-a văzut pe Stead agățat de o bucată de mobilier, împreună cu un alți patru pasageri.
Trupul lui Stead nu a fost găsit. Vizionarul s-a înecat în apele înghețate ale Atlanticului, la fel ca alte câteva sute care nu au reușit să-și găsească loc în bărcile de salvare insuficiente.
Avertismentele sale au fost luate în serios abia după catastrofa Titanicului, când s-a dovedit ce efect tragic poate avea lipsa bărcilor într-o catastrofă de asemenea proporții.
