România şi Cehoslovacia au stabilit relaţii diplomatice la 30 ianuarie 1920, interesele de securitate comune și necesitatea lărgirii cooperării bilaterale conducând la încheierea unei Convenții de alianță defensivă între cele două state, la 23 aprilie 1921.
Convenția de alianță defensivă între Regatul României și Republica Cehoslovacă reprezenta încă un pas pentru constituirea organizației de securitate regională româno-cehoslovace-iugoslave cunoscută sub numele de Mica Antantă sau Mica Înţelegere, constituită între 1920 și 1921 prin seria de convenţii bilaterale defensive semnate de Cehoslovacia, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor (Iugoslavia din 1928) și România.
Mica Antantă a apărut în urma demersurilor ministrului de externe al Cehoslovaciei, Edvard Beneš, prin semnarea succesivă de convenții bilaterale de alianță defensivă, inițial doar între Cehoslovacia și Iugoslavia (14 august 1920), și apoi extinsă prin semnarea unor noi tratate între România și Cehoslovacia (23 aprilie 1921), România și Iugoslavia (7 iunie 1921) și Cehoslovacia și Iugoslavia (31 august 1922).
Noua alianță se înscria pe lista de obiective fundamentale ale politicii externe româneşti din perioada interbelică, elaborate cu contribuția vizionarului om politic și diplomat Take Ionescu, pentru apărarea noilor frontiere ale României: consolidarea relaţiilor cu Franţa și Marea Britanie; crearea unui sistem propriu de alianţe regionale, care să contracareze acţiunile statelor revizioniste; participarea la Societatea Naţiunilor, care era văzută ca un scut al legalităţii internaţionale.
Aceste convenţii au fost reînnoite în 1929 şi înlocuite ulterior de Pactul de organizare al Micii Înţelegeri încheiat la Geneva, la 16 februarie 1933. Scopul principal era de a apăra hotarele existente, consemnate prin Tratatele de Pace de la Paris din 1919-1920 şi de a dezvolta cooperarea statelor membre pe multiple planuri.
Eficacitatea Micii Antante, ca şi a Înţelegerii Balcanice ori a alianței româno-polone, a depins de echilibrul de forţe de pe vechiul continent, alianțele de securitate regionale menționate reprezentând factori de stabilitate teritorială atât timp cât echilibrul general european nu a fost sensibil modificat, așa cum s-a întâmplat începând cu 1938.
Aceste alianțe au avut însă marele merit de a contribui la stabilitatea regională și, mai ales, la dezvoltarea cooperării în toate domeniile de activitate – politic, militar, economic, cultural și științific.
Sursa: Pagina de Facebook Arhivele Diplomatice ale MAE
