Povestea savantului sovietic căruia Moscova i-a interzis să-și ridice Premiul Nobel pentru Pace

 

Disidentul rus Andrei Saharov, unul dintre fondatorii Comitetului pentru Apărarea Drepturilor Omului, a primit, la 10 decembrie 1975, Premiul Nobel pentru Pace.

Andrei Saharov s-a născut la Moscova, la 21 mai 1921. După terminarea şcolii, în 1938, a studiat fizica la Universitatea Lomonosov.

După absolvirea, în 1942, a cursurilor universitare, este repartizat la o fabrică de armament din Ulianovsk, pe postul de inginer. În 1945, devine aspirant, apoi candidat (în 1947) şi doctor (1953) la catedra de matematică-fizică a Institutului Lebedev al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S.

În perioada 1950-1951, a formulat (împreună cu Igor Tamm) principiul fuziunii nucleare controlate prin izolarea plasmei la temperaturi înalte.

În 1953, a fost ales membru al Academiei, după ce prima bombă cu hidrogen, la producerea căreia a contribuit, s-a dovedit un succes.

Încă de la sfârşitul anilor ’50, Saharov s-a pronunţat împotriva dezvoltării tehnicii de război, intrând într-un conflict tot mai deschis cu puterea.

Încercările de a impune un moratoriu al experienţelor nucleare n-au fost încununate de succes, el reuşind totuşi să iniţieze un proiect de interzicere a experimentelor atomice în aer, apă şi spaţiu, consfinţit printr-un acord semnat la Moscova, în 1963, între preşedintele John F. Kennedy şi conducătorul sovietic Nikita Hruşciov.

În 1966, s-a aflat printre semnatarii unei scrisori adresate Congresului PCUS, prin care 25 de personalităţi culturale, ştiinţifice şi literare semnalau pericolul reabilitării lui Stalin.

După un memoriu din 1968, intitulat „Progres, Pace, Coexistenţă şi Libertate Intelectuală”, în care se pronunţa pentru o cooperare sud-vest pe principiile libertăţii spirituale, Saharov şi-a pierdut o serie de privilegii.

În 1969, a fost ales membru al Academiei de Arte şi Ştiinţe din Boston. În anii următori devine membru al Academiei Naţionale a SUA, al Academiei din New York, Doctor honoris causa al mai multor universităţi (Oxford, Ierusalim, Lyon), cetăţean de onoare al oraşelor Florenţa şi Torino.

A fost distins, în 1973, cu Premiul pentru drepturile omului al Ligii drepturilor omului de la New York, iar în iunie 1974, cu premiul mondial „Cino del duca”.

În octombrie 1975, a fost distins cu Premiul Nobel pentru Pace. Premiul a fost înmânat soţiei sale, Elena Bonner, lui Saharov nefiindu-i permis să părăsească ţara.

La 22 ianuarie 1980, a fost exilat în oraşul Gorki.

Acuzată de „violarea ordinii sociale şi de stat sovietice”, Elena Bonner a fost condamnată, în august 1984, la cinci ani de izolare în lagărul de la Gorki.

În mai multe scrisori publicate fragmentar în presă, Andrei Saharov a evocat teroarea fizică şi psihică exercitată de KGB asupra lui şi a soţiei sale.

În decembrie 1986, savantul şi soţia sa au revenit la Moscova, chemaţi personal de Mihail Gorbaciov.

Din 1987, Parlamentul European acordă Premiul Saharov pentru drepturile omului.

În octombrie 1988, a fost ales membru al prezidiului Academiei de Ştiinţe, al comisiei „Memorial”, destinată victimelor represiunilor sovietice şi al grupului reformator „Tribuna moscovită”.

În toamna acelui an, a efectuat o primă călătorie în Occident, iar în august 1989, a candidat pentru un loc independent în Congresul Deputaţilor Poporului.

În 1989, un sondaj de opinie îl proclama drept „cel mai popular deputat”.

Andrei Saharov a murit la 14 decembrie 1989.

 

Sursa: Agerpres