Evenimentul Istoric > Articole online > România regală > Povestea româncelor cu crucea-n frunte
Articole online

Povestea româncelor cu crucea-n frunte

Guvernele României Mari au colonizat Cadrilaterul cu aromâni aduși din Pind ale căror femei aveau tatuată crucea între sprâncene.

Pentru un hotar deschis, ca cel din Cadrilater, era nevoie de o populaţie românească dârză, obişnuită cu luptele de fiecare zi şi în care simţământul familiei şi al credinţei strămoşeşti să fie împletit cu însuşi instinctul vieţii.

În haosul politic de după război, acţiunea de colonizare din Dobrogea de miază-zi, e poate acţiunea cea mai cuminte şi mai stăruitoare a guvernelor noastre.

S’a instituit un oficiu special de colonizare, care construieşte în fiecare an locuinţe pentru noii veniti. Din păstori şi locuitori de munte, Românii din Macedonia devin, în ţara noastră, agricultori şi locuitori de şes, stăpâni pe ogoare al căror belşug, pentru ei, ţine de basm.

Trăinicia obiceiurilor lor se poate observa, nu atât în limba pe care şcoala şi învăţătorii din vechiul Regat le-o îndulceşte, cât în portul atât de artistic şi atât de migălos zămislit – priviţi brâiele, mânecile şi mai cu seamă ciorapii femeilor – în felul coafurii impunătoare şi semnul crucii dintre sprâncene, al fetelor şi al soţiilor.

Semnul mântuitor

Crucea tatuată e semnul amintitor al vieţii amarnice din Pind, când frumuseţea Româncelor era ameninţată de oamenii vizirului, paşei sau chiar a padişahului, ahtiaţi după asemenea graţii.

Ca femeile să nu mai fie supuse, răpite şi să nu mai ajungă sclave în haremurile turceşti, alături de femeile din celelalte provincii supuse semilunei, Aromânii şi-au însemnat cu o cruce în frunte semnul lor.

Semnul mântuitor, care îngăduia recunoaşterea fetelor răpite şi împiedica trecerea celor cu suflet uşuratec la mahomedanism, dăinuieşte şi azi – dar azi ca o podoabă, aşa cum se întâmplă pretutindeni cu toate vechile semnele de sclavie.

Românii macedoneni colonizaţi în Cadrilater s’au adaptat uşor vieţii agricole şi impun respect vecinilor prin moralitatea vieţii lor familiale, felul dârz al sufletului lor şi energia cu care muncesc pământurile. Până unde au putut ajunge macedo-românii în lucrarea metalelor delicate, bunăoara, se poate vedea – precum am amintit mai sus – în primul rând în straiele lor împodobile atât de artistic în fireturi (care amintesc arta împletiturilor şi zugrăvelilor din palatele arabe, rămase în Spania din epoca maurilor), dar mai cu seama în obiectele lucrate de macedo –românii din oraşele balcanice şi ale Asiei-Mici. Ei sunt socotiţi ca cei mai de seamă făurari ai metalelor preţioase şi cei mai pricepuţi negustori de podoabe de aur şi argint.

E greu să cerem autorităţilor noastre să reînvie şi la macedo-românii din Cadrilater, arta topirii şi împletirii metalelor scumpe.

Dar le putem cere să ia aminte la portul lor atât de pitoresc şi artistic. S’au făcut studii şi s’au alcătuit bazare de cusături naţionale, din toate regiunile locuite de Români.

Din mozaicul de gusturi artistice al neamului acestuia, lipsesc macedo-românii, adică cei mai artişti poate dintre noi. Dacă nu putem crede că obiceiul crucii în frunte să cucerească uşor gustul mamelor românce din restul ţării, straiele „țânţărencelor” şi mai cu seamă coafura lor, ar putea ispiti cele mai alese gusturi şi în curând am putea vedea în Bucureşti – ca ultimă modă – coafura princiară a fetelor din Pind, care azi râd în jurul fântânelor dobrogene. 

Pagini: 1 2

Registration

Aici iti poti reseta parola