Povestea de dragoste a leprosului evadat

 

Un reportaj cutremurător despre leproșii din Românai publica, sub titlul „Leprosul care a evadat”, Realitate Ilustrată din 13 iulie 1933. Articolul, pe care-l publicăm în limba română de atunci, conține și o poveste de dragoste între leproși:

Noaptea opacă, de iarnă dobrogeană, se lipise parcă de ferestrele vagonului de clasa III-a, ca nişte plăci pătrate de ebonit, — obloane de beznă.

În vagon, pe băncile de lemn, în lumina slabă a lanternei cu uleiu din tavan, cei trei călători dormiau.

Era un soldat tânăr, cu capela pe cap, o femee dela ţară care adormise cu o boccea în braţe, de frică să nu i-o fure cineva, şi un om surprinzător, care se ghemuise într’un colţ, cu capul căzut în piept.

Întâmplarea mă aşezase pe banca din faţa lui şi, de două ceasuri, îl observam cu atenţie: avea faţa cu umflături ulceroase, iar degetele dela ambele mâini îi căzuseră.

Încă de mult încolţise în mintea mea bănuiala că e unul din acei leproşi, cari, în ţara noastră blagoslovită, evadează din când în când din „lagărul morţii lente”, ca să se plimbe cu trenul, să dea o raită pe acasă şi să contamineze în calea lor, sute de alţi indivizi.

M’am tras cu groază la o parte, când leprosul deschise ochii, mici şi roşii, ca două împunsături de pumnal.

Ghicind probabil că l-am demascat şi că-1 voi denunţa, leprosul s’a dat jos la prima staţie.

Peste câteva zile însă, în apropiere de Medgidia, trecând cu brişca spre oraş, am văzut la marginea şoselei, aşezaţi pe parapetul şanţului, patru indivizi în zdrenţe, păziţi de jandarmi şi de săteni cu proţapi în mâini, ca şi când ar fi vrut să-i tragă în ţeapă.

Erau leproşii evadaţi de curând din lagăr; şi pe cari jandarmii reuşiseră să-i prindă, după ce bolnavii aceştia, colindaseră zeci de kilometri, semănând germenii oribilei boale în calea lor.

Printre cei patru blestemaţi din şanţ, se afla şi omul din tren.

M’am apropiat de el. Se pare că m ’a recunoscut, fiindcă a mormăit un bună ziua.