A început un val de arestări în anturajul fraților Starostin – mulți au fost acuzați de conspirație și de organizarea unui atentat împotriva lui Stalin cu organizarea paradei sportive.
Într-un interogatoriu, unul dintre sportivi a sfârșit prin a „mărturisi” că un grup terorist anti-revoluționar, condus de Nikolai Starostin însuși, activa în interiorul Spartak.
În timpul Marii Terori, frații Starostin nu au fost afectați de arestări. Se estima că întemeietorii clubului Spartak aveau protectori în interiorul NKVD.
Totuși, mai târziu, conducerea NKVD a fost schimbată și, în 1942, Nikolai, Piotr și Andrei Starostin au căzut și ei victime ale securității. Agenții securității au operat o descindere la domiciliile celor trei frați în cursul unei singure nopți, arestându-i.
Șase luni mai târziu, al patrulea frate, Alexandr, revenit de pe front, a fost arestat și el.
Cei patru frați au scris în memoriile lor că, timp de un an și jumătate, anchetatorii i-au interogat, bătut și umilit. Aceștia voiau să le smulgă mărturisiri că au organizat un atentat împotriva lui Stalin.
Însă frații nu aveau nimic de mărturisit.
În cele din urmă, însă, cedând presiunilor uriașe, frații au decis să „mărturisească” niște „infracțiuni” minore pentru a evita alte interogatorii și tortura.
Nikolai, Alexandr și Andrei au mărturisit o așa-zisă deturnare de bani publici. Ei au fost acuzați de „elogierea sportului burghez și tentativă de a promova moravurile burgheze din sportul sovietic”.
Piotr a mărturisit că a criticat fermele colective și salariile mici și a fost acuzat de agitație antisovietică. Tuspatru au fost condamnați la câte 10 ani de închisoare.
Deși cei patru frați au fost trimiși în lagăre diferite, ei se puteau considera fericiți – scăpaseră de condamnarea la moarte.
Nikolai a fost cel mai norocos: a fost numit antrenor al echipei de fotbal a deținuților. Ulterior, a fost trimis în Siberia pentru a forma, ironia sorții, un club de fotbal al Ministerului de Interne, numit evident Dinamo.
Cu timpul, i s-a permis să trăiască în afara lagărului și să-și aducă și familia alături de el.
În 1948, s-a produs ceva ce Nikolai Starostin va califica drept „scenariu suprarealist”. Fiind chemat să vină la telefon, i s-a spus că la celălalt capăt al firului este Stalin.
S-a dovedit că faimosul fotbalist fusese apelat de fiul lui Stalin, Vasili, un mecena cunoscut în lumea sportului. Acesta i-a promis lui Nikolai că se va bate pentru libertatea sa: „Te-au băgat fără motiv, e clar”.
La intervenția lui Vasili Stalin, fotbalistul a obținut o slujbă la uzină, iar pentru fiecare zi în care își realiza norma i se reduceau două zile de închisoare.
Drept urmare, doi ani mai târziu, Nikolai a fost eliberat condiționat din lagăr.
Vasili Stalin dorea ca Nikolai Starostin să antreneze echipa de fotbal a armatei aerului, pe care o patrona. Antrenorul a fost adus la Moscova și i s-a restituit fostul său apartament.
Totuși, nici măcar fiul atotputernicului Stalin nu putea încălca legile – foștii prizonieri din lagăre erau obligați să locuiască la cel puțin 100 de kilometri de Moscova.
Așa că Starostin a trebuit să renunțe la fosta casă înainte chiar de a se muta înapoi.
Vasili nu s-a dat bătut și l-a cazat pe Starostin în reședința sa.
Starostin va ironiza în memoriile sale situația „tragicomică” în care se găsea, de „apropiat al fiului unui tiran” și că cei doi erau „condamnați să fie inseparabili”.
„Mergeam împreună la sediu, la antrenamente, la vilă. Ba chiar dormeam împreună într-un pat mare. Vasili Iosofovici se culca întotdeauna cu un pistol sub pernă.”
Într-o zi, în timp ce Vasili plecase din Moscova, Starostin a fost din nou arestat și suit în tren. Vasili Stalin l-a adus încă o dată în capitală, însă fotbalistul a fost din nou exilat, de data aceasta în Kazahstan, pentru încălcarea reglementărilor de circulație.
În 1953, după moartea lui Stalin, a fost reabilitat și i s-a permis să revină la Moscova.
Și ceilalți frați au fost eliberați și reabilitați.
Piotr a decis să nu mai continue cu fotbalul și a devenit inginer. Viața din lagăr îi afectase prea grav sănătatea: avea o forbă gravă de tuberculoză și, din cauza degerăturilor, i se amputase un picior. A murit în 1993, la vârsta de 83 de ani.
Ceilalți trei frați s-au întors la sportul lor favorit pentru tot restul vieții. Andrei a condus naționala URSS, Alexandr a condus Federația sovietică de Fotbal. Cei doi frați au decedat în anii 1980.
Nikolai a revenit la Spartak, devenind președintele clubului, post pe care l-a ocupat până în 1992. După prăbușirea URSS, Nikolai a participat la crearea Ligii Profesioniste de Fotbal din Rusia.
A murit în 1996, la vârsta de 93 de ani. El rămâne una dintre cele mai marcante figuri din istoria fotbalului sovietic și rus.
