La data de 17 august 1958 a avut loc plecarea ultimului contingent al Armatei Roșii staționate în România încă de la sfârșitul războiului
Prezența trupelor sovietice în România după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial a fost impusă prin Tratatul de Pace de la Paris din februarie 1947, când Uniunii Sovietice i s-a permis de către Aliați dreptul de a-şi menţine trupele în România cu scopul declarat de a se asigura securitatea căilor de comunicaţii ale grupului sovietic de armate aflat pe teritoriul austriac până la reglementarea definitivă a statutului postbelic al Austriei.
În consecinţă, autorităţile române s-au văzut nevoite să încheie o convenţie cu Moscova în decembrie 1948 prin care au fost reglementate condiţiile în care unităţile sovietice puteau utiliza cazărmile, localurile de serviciu, depozitele, aerodromurile, câmpurile de instrucţie şi mijloacele de transmisiuni româneşti pe timpul staționării trupelor sovietice în țară.
Această situație fost menţinută până în anul 1955, când liderii statelor comuniste din Europa aflate sub sfera de influenţă a Moscovei au consimţit să semneze alături de sovietici actul de constituire a Tratatului de la Varşovia. În baza acestui tratat, armata sovietică aflată în România, Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia şi Republica Democrată Germană a rămas pe loc în statele respective, chiar dacă România nu a fost de acord cu această decizie a Moscovei și a cerut retragerea militarilor sovietici din țară.
Astfel, dorința lui Gheorghiu-Dej comunicată prin Emil Bodnăraş – ministru al apărării – a fost primită cu multă irascibilitate de către Nichita Hruşciov, lider al URSS. Tatonările, apoi discuţiile şi negocierile privind retragerea trupelor sovietice au durat însă trei ani, iar perspicacitatea de care a dat dovadă Gheorghe Gheorghiu-Dej cu acel prilej nu trebuie subestimată.
„Rolul eliberator al armatei sovietice”
Acesta s-a dovedit capabil să facă o analiză interesantă a avantajelor de imagine de care ar fi beneficiat regimurile comuniste în disputa lor propagandistică pe care o aveau cu SUA şi statele din Europa Occidentală. Astfel, după îndelungate reflecţii, Hruşciov a decis să vină în întâmpinarea iniţiativei lui Gheorghiu-Dej și să aprobe retragerea soldaților sovietici din România, nu înainte însă de a cere părții române un nou Acord privind retragerea eșalonată a trupelor și numai în anumite condiții, condiții care par la prima vedere destul de ciudate.
Noul Acord prevedea obligativitatea părții române de a organiza numeroase conferinţe la sate și orașe în care să prezinte rolul eliberator al armatei sovietice. De asemenea, se cerea organizarea de întâlniri şi reuniuni între militarii români şi cei sovietici, unde militarilor români li se cerea să înmâneze individual câte un cadou unui omolog sovietic.
O altă cerință a sovieticilor a fost ca eşaloanele cu militari sovietici, care plecau să fie aşteptate în gările principale, cu manifestaţii de simpatie organizate de oamenii muncii, precum și realizarea de către cadrele militare române a unui „jurnal cinematografic de actualitate” cu aspecte despre activităţile trupelor sovietice staţionate pe teritoriul României.
Totodată, Nichita Hrușciov a mai cerut Consiliului de Miniştri instituirea unei comisii centrale care să coordoneze și să asigure transportul trupelor și tehnicii militare sovietice. Astfel, plecarea ultimelor contingente ale armatei sovietice la data de 17 august 1958 a avut loc concomitent în garnizoanele din Constanţa, Galaţi, Timişoara, Ploieşti și Iaşi, transportul făcându-se pe calea ferată, el fiind asigurat tot de către Armata Română.
