Toată lumea era convinsă că un al treilea război mondial va fi nuclear, având ca rezultat Distrugerea Reciprocă Asigurată (MAD).
Totuși, scrie Russia Beyond, sovieticii au elaborat în 1979 un plan pentru a-și învinge inamicii fără a provoca o nimicire nucleară totală.
Planul, intitulat „Șapte zile până la Rin”, dat publicității în 2005 de către Ministerul polonez al Apărării, își propunea să zdrobească forțele NATO din Europa într-o săptămână.
Moscova era convisă că NATO va lovi primul. Potrivit planului, Alianța ar fi atacat 25 de ținte în Polonia, de-a lungul fluviului Vistula, cu bombe nucleare, transformând această țară într-o zonă poluată și devastată.
Aceste lovituri intenționau să taie legătura forțelor sovietice din Germania de Est, Ungaria și Cehoslovacia de principalele lor baze din Uniunea Sovietică.
Aici intervenea reacția Pactului de la Varșovia. Forțele nucleare sovietice urmau să lovească Germania, Belgia, Olanda, Danemarca și nordul Italiei.
Prin urmare, și cartierul general al NATO de la Bruxelles urma să fie distrus.
Evitarea de către Moscova să lovească Statele Unite, Marea Britanie și Franța făcea parte dintr-o strategie de a crea discordie între aliații din NATO.
Sovieticii știau că deciziile nu se iau la cartierul general de la Bruxelles, ci că liderii americani, britanici și francezi sunt cei care decid separat cum sunt utilizate armele nucleare.
Prin această manevră, sovieticii doreau să îi pună pe aliați în fața unei alegeri dificile: folosirea armelor nucleare împotriva URSS, fiind siguri că vor fi la rândul lor distruși, să lupte fără a folosi capacitățile nucleare sau chiar să rămână în afara conflictului.
Ținând cont de relațiile Franței cu NATO, Hexagonul părăsind structurile operative ale Alianței în 1966, o asemenea perspectivă nu era lipsită de realism.
Odată atacurile nucleare efectuate, armata sovietică, est-germană și cehoslovacă plănuiau să treacă liniile inamice în direcția Rinului.
Cum NATO avea mult mai puține tancuri, Moscova era sigură de succesul acestei operațiuni.
În același timp, Austria, neutră în acest conflict dar cu o mare importanță strategică, trebuia atacată și ocupată de trupele ungare.
În timp ce trupele sovietice urmau să cucerească poduri strategice de pe râurile și fluviile din cale, aviația Pactului avea ca misiune distrugerea aeroporturilor și bazelor militare NATO din Europa.
Marina sovietică avea ca misiune să taie toate căile de comunicații dintre Statele Unite și Europa în Atlantic, împiedicându-i pe americani să trimită întăriri.
Submarinele sovietice trebuiau să urmărească și să distrugă principalul atu al americanilor: grupurile de atac de pe portavioane.
În același timp, submarinele nucleare sovietice din Oceanul Arctic trebuiau să fie gata să răspundă unui eventual atac nuclear american.
Moscova credea că, dacă totul se desfășura conform planului, principalele forțe ale NATO ar fi fost zdrobite în șapte zile.
Dacă s-ar fi dovedit necesar, trupele sovietice urmau să-și continue înaintarea până în Franța.
Liderii occidentali, șocați și surprinși, nu ar fi avut altă alegere decât să se așeze la masa negocierilor, evitându-se astfel războiul nuclear total.
Comandamentul sovietic ignora însă total doctrina NATO de apărare colectivă, proclamată în 1949, care stabilește că, dacă un stat membru este atacat, acest lucru înseamnă că întreaga alianță a fost atacată.
NATO era gata să declanșeze un război la scară mare în cazul bombardării uneia dintre țările membre, fie că deține arme nucleare, fie că nu.
Până și cei mai fideli aliați ai sovieticilor din Pactul de la Varșovia considerau planul „Șapte zile până la Rin” ca fiind prea optimist și imposibil de realizat.
Totuși, URSS a organizat exerciții secrete pentru punerea în aplicare a acestui plan timp de zece ani, până la sfârșitul anilor 1980.
