Numele Pluto a fost propus de Venetia Burney, o elevă de unsprezece ani din Oxford, Anglia. Venetia era interesată atât de mitologia clasică, cât şi de astronomie şi a considerat numele zeului lumii interlope (Pluton era zeul morţilor şi regatul său era sub pământ) era adecvat unei lumi atât de întunecate şi reci.
Ea a sugerat numele într-o conversaţie cu bunicul ei Falconer Madan, fost bibliotecar la Biblioteca Bodleiană a Universităţii din Oxford. Madan i-a transmis numele profesorului Herbert Hall Turner, care l-a transmis apoi colegilor din Statele Unite.
Numele planetei – Pluto – a fost anunţat la 1 mai 1930, iar Venetia Burney a primit cinci lire sterline drept recompensă, potrivit www.loc.gov/everyday-mysteries.
A noua planetă de la Soare
Pluto, considerată a noua şi cea mai îndepărtată planetă de Soare, luând în considerare atât ordinea distanţei faţă de Soare, cât şi momentul descoperirii, este în prezent cea mai mare planetă pitică cunoscută din sistemul solar. Este, de asemenea, unul dintre cei mai mari membri cunoscuţi ai centurii Kuiper, o zonă umbrită dincolo de orbita Neptunului.
Pluto a fost descoperită ca rezultat al mai multor cercetări prin telescop. După primele cercetări, iniţiate în 1905 de către astronomul american Percival Lowell, s-a presupus existenţa unei planete îndepărtate dincolo de Neptun, ca urmare a unor mici neregularităţi în orbitele planetelor Uranus şi Neptun.
Lowell a estimat locul unde s-ar afla planeta misterioasă în 1915, dar a murit, un an mai târziu, fără să o găsească. Munca sa a fost reluată în 1929 de specialiştii de la Observatorul Lowell, şi cercetarea s-a încheiat cu succes când astronomul american Clyde W. Tombaugh a anunţat la începutul anului 1930 descoperirea planetei, considerată cea mai îndepărtată de soare, potrivit www.space.com.
Planetă pitică
La 24 august 2006, în urma unei rezoluţii a Uniunii Astronomice Internaţionale, în care a fost schimbată definiţia termenului de planetă, Pluto a primit statutul de planetă pitică, deoarece nu a „curăţat” spaţiul cosmic din vecinătatea orbitei sale.
Pluto este o planetă vizibilă numai prin telescoape mari, cu ajutorul acestora fiind descoperite şi cele cinci Luni ale sale: Charon, Styx, Nix, Kerberos şi Hydra, Charon fiind cel mai apropiat de Pluto şi Hydra cel mai îndepărtat.
Fotografiile realizate cu telescopul spaţial Hubble, al NASA, sugerează cel mai mult asemănarea lui Pluto cu satelitul natural al planetei Neptun, Triton.
Diametrul planetei Pluto este cu circa 2.300 kilometri mai mic decât al lui Triton. Are masa mai mică decât Terra şi măsoară cam două treimi din mărimea Lunii, fiind un loc rece, întunecat şi îngheţat. De asemenea, telescopul Hubble s-au adunat dovezi că scoarţa lui Pluto ar putea conţine molecule organice complexe.
Deoarece Pluto este atât de departe de Pământ, nu se ştia prea multe despre dimensiunea sau condiţiile la suprafaţa planetei pitice. Lansată de NASA, la 19 ianuarie 2006, sonda spaţială New Horizons pentru a observa planeta Pluto, la 14 iulie 2015, după o călătorie de 5 miliarde de kilometri, New Horizons a trecut cu 49.300 km/h la numai 12.430 de kilometri de Pluto. Măsurătorile realizate de sondă indică faptul că Pluto are diametrul de 2.370 de kilometri, reprezentând aproape 2/3 din diametrul satelitului natural al Pământului, Luna, fiind puţin mai mare decât se aşteptau oamenii de ştiinţă.
Observaţii recente au arătat că există cel puţin 70.000 de corpuri cereşti cu aceeaşi compoziţie ca şi Pluto şi cu diametrul mai mare de 100 km, ce formează aşa-numita centură Kuiper, aflată după orbita lui Neptun, aflăm de la Agerpres.
