Marin Preda s-a născut în comuna Siliştea-Gumeşti, judeţul Teleorman, la 5 august 1922, într-o familie de ţărani. A murit la 16 mai 1980, la Mogoşoaia. În 1980 îi apare ultima scriere antumă, trilogia românescă „Cel mai iubit dintre pământeni”, care înregistrează un uriaş succes de critică şi de public
Dicţionarul General al Literaturii Române scrie că Marin Preda a fost fiul Joiţei Preda şi al lui Tudor Călăraşu, din a doua căsătorie, nelegalizată pentru a-şi păstra, fiecare, lotul de pământ primit la sfârşitul războiului (Joiţa Preda, ca văduvă de război).
Tatăl său a avut din prima căsătorie trei băieţi: Ilie, Gheorghe şi Ion (deveniţi Paraschiv, Achim şi Nilă în „Moromeţii”), iar mama, două fete: Măria şi Miţa (Ilinca şi Tita în acelaşi roman). Din a doua căsătorie s-au născut Marin şi Alexandru (Sae), care vor lua numele de familie al mamei.
Centrul românismului
În această casă cu mulţi copii, din Siliştea-Gumeşti, localitate care peste ani avea să devină un fel de mic centru al românismului, aşa cum i-a reconstruit coordonatele cel care va deveni cel mai important scriitor al epocii sale… Marin Preda, nu e un secret pentru nimeni, a pus în povestea lui Niculae, micul personaj din „Moromeţii”, bucăţi importante din biografia lui din anii copilăriei, inclusiv povestea atât de vehiculată a premiului I cu coroniţă, scrie Ziarul Metropolis.
Școala
Între anii 1930-1934, frecventează, cu unele întreruperi şi la insistenţa învăţătorului Ionel Teodorescu, şcoala primară în comuna natală. În perioada 1934-1937, îşi continuă învăţătura la aceeaşi şcoală. Examenul de absolvire a clasei a VII-a îl susţine în comuna Ciolăneşti, judeţul Teleorman.
În 1937, respins, din cauza miopiei, la examenul medical efectuat la Şcoala Normală din Câmpulung Muscel, încearcă să se înscrie la Şcoala de Arte şi Meserii din localitatea teleormăneană Miroşi, dar refuză să-şi redacteze teza.
Este primul admis la Şcoala Normală din Abrud. Din cauza desfiinţării şcolii din Abrud, se transferă în 1938 la Şcoala Normală din Cristur-Odorhei.
În urma Dictatului de la Viena, localitatea Cristur-Odorhei intrând în teritoriul ocupat, se transferă în 1940 la Şcoala Normală din Bucureşti, unde îl va avea profesor de literatură română pe Vladimir Streinu.
În anul 1941, prin intermediul lui Geo Dumitrescu face cunoştinţă cu membrii grupului poetic Albatros: Al. Cerna-Rădulescu, Sergiu Filerot, Virgil Untaru (Virgil Ierunca), Marin Sârbulescu.
În acelaşi an, termină anul al IV-lea al Şcolii Normale şi lucrează în cadrul unui şantier din Fierbinţi pentru a avea un mijloc de trai.
Trimite două schiţe publicaţiei „Albatros”, iar potrivit unei consemnări la „Poşta redacţiei”, ar fi fost reţinută doar cea intitulată „De capul ei”, fără a fi publicată, din cauza suspendării revistei.
Scrie poezia „Întoarcerea fiului rătăcit”, care urma să fie inclusă în volumul colectiv „Sârmă ghimpată”, alcătuit de grupul de la „Albatros” şi interzis de cenzură.
„Pârlitu”
E angajat în anul 1942 corector la ziarul „Timpul”. Lucrează o vreme şi la Institutul de Statistică. Chemat la recrutare la Turnu Măgurele, se constată că nu poate urma Şcoala de Subofiţeri întrucât nu îşi terminase studiile.
În 1942, debutează cu schiţa „Pârlitu'” în ziarul „Timpul”, la rubrica „Popasuri”, coordonată de Miron Radu Paraschivescu. Tot aici publică povestirile „Calul” şi „La câmp”, incluse cu modificări semnificative în volumul de debut, şi „Salcâmul”, nucleul constitutiv al viitorului roman „Moromeţii”. Alte schiţe publicate: „Strigoaica”, „Noaptea”.
Un an mai târziu, în 1943, frecventează cenaclul „Sburătorul”. În primăvara aceluiaşi an îşi începe stagiul militar (încheiat în aprilie 1945).
La „Evenimentul zilei”
Cu sprijinul lui Ion Vinea este angajat secretar de redacţie la „Evenimentul zilei”. Va citi în cenaclul „Sburătorul” schiţele „De capul ei” (publicată ulterior cu titlul „Măritişul”) şi „Calul”, aceasta din urmă achiziţionată, cu o sumă considerabilă, de Dinu Nicodin. Publică, în „Vremea războiului”, povestirea „Colina”.
În perioada 1945 – 1947, este corector la „Timpul” (până la sfârşitul anului 1946) şi, pentru o perioadă, la „România liberă”.
O vreme este angajat la Societatea Scriitorilor Români. Între 1945-1947, colaborează la „Tinereţea”, „Lumea”, „Contemporanul”, „Studentul român”, „Revista literară” ş.a. Mai toate prozele publicate în acest răstimp („Plecarea”, „Măritişul”, „Nepotul”, „Casa de-a doua oară”, „Întâia moarte a lui Anton Tudose”) nu vor fi incluse în volumul de debut, dar din ele vor fi preluate diferite elemente în „Moromeţii”.
Problema „Desculț”
În 1948 se angajează ca secretar de presă la Ministerul Informaţiilor, unde primeşte spre lectură manuscrisul romanului „Desculţ” de Zaharia Stancu. Intenţiona să facă un referat negativ, găsind lipsită de autenticitate viziunea asupra lumii rurale.
A încearcat să îl cunoască pe G. Călinescu, dar a fost decepţionat de lipsa de reacţie a criticului.
În decembrie acelaşi an îşi părăseşte slujba de la Ministerul Informaţiilor. Apare, în două ediţii succesive, volumul „Întâlnirea din Pământuri”. Deşi întâmpinat favorabil, este criticat din punct de vedere ideologic. Scriitorul mărturiseşte că intenţionează să scrie un roman din viaţa oamenilor de la câmpie, netributar viziunii lui Liviu Rebreanu sau celei a lui Mihail Sadoveanu.
Devine membru al Uniunii Scriitorilor în 1949. În 1952 i se acordă Premiul de Stat pentru „Desfăşurarea”. Este redactor la revista „Viaţa românească”.
Se căsătoreşte cu poeta Aurora Cornu, în 1954, iar un an mai târziu călătoreşte la Kiev, ca delegat al Uniunii Scriitorilor. În 1956 îşi aduce părinţii în Bucureşti.
Apare în 1955 romanul „Moromeţii”, publicat mai întâi în „Viaţa românească”.
În 1956, se tipăreşte în volum nuvela „Ferestre întunecate” (apărută anterior în „Viaţa românească”), din care se vor prelua diferite elemente în volumul al doilea din „Moromeţii”.
Premiul pentru „Moromeţii”, căsătoria și divorțul
La 20 martie 1957, este distins cu Premiul de Stat pentru Literatură, clasa I, pentru romanul „Moromeţii”. Este ales membru în Biroul Uniunii Scriitorilor. În lunile octombrie şi noiembrie acelaşi an participă la o deplasare a oamenilor de artă în câteva ţări din Mediterana, iar în decembrie face o călătorie de documentare în Vietnam.
Divorţează de Aurora Cornu în 1959 şi se căsătoreşte cu Eta Vexler (de care se va despărţi în 1966).
În vara aceluiaşi an, călătoreşte la Moscova, Leningrad şi în Crimeea. În 1959 apare nuvela „Îndrăzneala” (publicată iniţial în „Viaţa românească”).
În 1962, iese de sub tipar prima versiune din „Risipitorii”, roman cu o geneză prelungită.
Conflictul cu Beniuc
La Conferinţa Scriitorilor din 1963 critică activitatea lui Mihai Beniuc şi a conducerii Uniunii, pledând pentru respectarea scriitorului şi a misiunii lui.
Tot în 1963, susţine o rubrică în „Scânteia tineretului”, unde răspunde scrisorilor primite la redacţie. Un caz descris îi reţine atenţia, fiind dezvoltat ulterior în romanul „Intrusul”. I se tipăreşte în volum nuvela „Friguri”, inspirată de experienţa vietnameză.
Apare, în 1964, ediţia a VII-a, revăzută, a primului volum din romanul „Moromeţii”.
În 1965, cu Eta Preda, soţia sa, traduce romanul „Ciuma” de Albert Camus. Apare ediţia a doua, „în întregime revăzută”, a romanului „Risipitorii”.
În 1965, participă, alături de Ov. S. Crohmălniceanu, la un colocviu dedicat romanului contemporan, desfăşurat la Viena. Este ales deputat într-o circumscripţie din Bucureşti. În luna mai călătoreşte, pentru o întrunire a PEN-Clubului Francez, la Paris, unde îi cunoaşte pe Elvira Popescu şi pe Eugen lonescu. Este ales vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor.
Publică, în 1967, volumul al doilea al romanului „Moromeţii”.
În 1968, iese de sub tipar romanul „Intrusul” şi i se acordă Premiul Uniunii Scriitorilor pentru acesta.
În acel an se căsătoreşte cu Elena Mitev. Publică piesa „Martin Bormann”, jucată la Teatrul Naţional din Bucureşti în stagiunea 1967-1968.
Anul următor, timp de o lună vizitează Germania Federală. Tot în 1969 apare ediţia a treia, „revăzută, definitivă”, a romanului „Risipitorii”.
Copiii
În 1970, i se naşte primul fiu, Nicolae, şi este numit director al Editurii Cartea Românească. Începe să colaboreze la „Luceafărul”. Traduce, împreună cu Nicolae Gane, romanul „Demonii” de Dostoievski.
Un an mai târziu, se naşte al doilea fiu, Alexandru.
Călătoreşte în Elveţia şi în Franţa. Ia atitudine împotriva „tezelor din iulie”. Tot în 1971, apare volumul de eseuri „Imposibila întoarcere”, rod al colaborării la „Luceafărul”.
În 1972, este reales vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor. Locuieşte o perioadă la Paris. În acelaşi an, este distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor pentru „Marele singuratic”, publică romanul „Marele singuratic” şi alcătuieşte o antologie în două volume din scrierile lui I. L. Caragiale, pe care o prefaţează cu paginile intitulate „Despre actualitatea lui I. L. Caragiale”.
Documentarea pentru „Delirul”
În 1973, începe documentarea, îndeosebi în fondurile de la Biblioteca Academiei, pentru romanul „Delirul”. Apare volumul „Convorbiri cu Marin Preda”, realizat de Florin Mugur şi este publicată ediţia definitivă a volumului „Întâlnirea din Pământuri”.
.În 1975, apare prima ediţie a romanului „Delirul”, şi, la scurt timp, cea de-a doua, revizuită. Romanul este criticat în presa românească şi în cea străină, din motive ideologice (reabilitarea figurii mareşalului Ion Antonescu) şi pentru realizarea artistică.
Ştefan Andrei povestea că s-a dat dispoziţie de la CC al PCR să fie dată o replică articolului din Literaturnaia Gazeta, care îl acuzase pe Preda de necunoașterea adevăratei istorii.
Replica a apărut în revista România Literară sub semnătura lui O. Crohmălniceanu şi mai degrabă îl cam îngropa pe Marin Preda decât să-l apere.
Tot România Literară a găzduit mai apoi mai multe critici la adresa romanului „Delirul”, iar Marin Preda a preferat să promită un al doilea volum, pe care se pare că nu a avut de gând niciodată să-l scrie.
Iese, totodată, de sub tipar o nouă ediţie a celor două volume ale romanului „Moromeţii”, socotită de scriitor „definitivă”.
În regia lui Iulian Milcu, este ecranizat, în 1976, romanul „Marele singuratic”, după un scenariu al scriitorului.
În 1977, la Conferinţa Naţională a Scriitorilor este reales vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor şi i se acordă Premiul Uniunii Scriitorilor pentru „Viaţa ca o pradă”. În anul 1978, la invitaţia unor scriitori, vizitează Olanda.
Peste doi ani, în 1980, candidează, în circumscripţia Drăcşenei (Teleorman), pentru un loc de deputat în Marea Adunare Naţională.
Unele din romanele sale au fost traduse în limbile franceză („Marele singuratic”, în 1975) şi suedeză („Intrusul”, în 1976).
Sursa: Agerpres
