A murit la Viena la 20 octombrie 1740 lăsând fiicei sale Maria Tereza o moştenire complexă: un stat slăbit, finanţe de stat minime şi o armată care avea nevoie disperată de reformă.
Abia în 1716, Elisabeth a născut primul ei copil, care a fost botezat Leopold. Bebeluşul a murit după doar câteva luni. Elisabeth a mai născut trei copii, toate fete: Maria Tereza (1717-1780), Maria Anna (1718-1740) şi Maria Amalia (1724-1730), care a murit în copilărie.
După moartea soţului ei în 1740, Elisabeth Christine a fost exclusă din treburile guvernamentale de către fiica ei Maria Tereza. A murit la 21 decembrie 1750 şi a fost înmormântată în cripta Bisericii Fraţilor Capucini din Viena.
„Sancţiunea pragmatică”
După ce a asistat la declinul monarhiei spaniole odată cu dispariţia dinastiei conducătoare, Carol a fost hotărât să împiedice acelaşi lucru să se întâmple şi cu monarhia austriacă.
Rezultatul eforturilor sale a fost „sancţiunea pragmatică”. Scopul acestui acord nu a fost, iniţial, acela de a reglementa succesiunea feminină, aşa cum se pretinde adesea în mod eronat.
„Sancţiunea” a fost decretată în 1713, pe când Carol nu avea copii şi încă mai exista speranţa unui succesor masculin.
Obiectivul principal a fost crearea unei baze constituţionale pentru indivizibilitatea monarhiei. Aceasta din urmă era un conglomerat eterogen de teritorii, regate şi ţinuturi diferite, care era unit doar la vârf de un conducător comun.
Toate aceste ţări din monarhie aveau tradiţii juridice şi reguli de succesiune diferite. Conform prevederilor „sancţiunii pragmatice”, monarhia trebuia acum să fie unită ca stat naţional şi să fie indivizibil şi inseparabil. Tratatul a rămas baza constituţională a monarhiei habsburgice până la dizolvarea sa în 1918.
Perioada de glorie a Habsburgilor
În 1716, Carol a declarat război otomanilor dintr-o poziţie de forţă într-o alianţă cu Veneţia. Sub conducerea prinţului Eugen, armata habsburgică a fost victorioasă, fiind cucerit Belgradul, cea mai importantă fortăreaţă otomană de pe Dunăre.
Pacea de la Passarowitz, ratificată în 1718, a asigurat monarhiei câştiguri teritoriale substanţiale (Banatul, nordul Serbiei, inclusiv Belgradul), împreună cu privilegii comerciale în Balcani şi Marea Neagră.
Războiul cu bourbonii spanioli din 1718-1720 a dus la schimbul Sardiniei cu Sicilia. În acel moment, monarhia austriacă atingea cea mai mare expansiune teritorială din istoria sa. Anii 1720 sunt priviţi ca perioada de glorie a monarhiei habsburgice.
În timpul domniei lui Carol au fost iniţiate încercări de omogenizare a economiei imperiului.
S-au făcut investiţii masive în infrastructura de transport, inclusiv în construcţia de rute comerciale în întreaga monarhie.
