Părăsit de toți, cu ochii în lacrimi, Napoleon abdică

 

Învins după mai bine de zece ani de război care au dat foc Europei, Napoleon I își încheie domnia printr-o abdicare resemnată, o tentativă de sinucidere și un emoționant rămas-bun de la garda sa.

Pe 31 martie 1814, după greaua campanie din Franța, Aliații intră ca învingători în Paris. Locuitorii capitalei, uluiți, îi descoperă pe cazacii care își instalaseră tabăra pe Champ-de-Mars.

Pe 3 aprilie, Senatul, manevrat cu abilitate de către Talleyrand, proclamă decăderea împăratului, „vinovat pentru că și-a încălcat jurământul (!) și a atentat la drepturile popoarelor, înrolând oameni și impunând impozite împotriva legilor”.

De partea sa, împăratul, aflând de predarea Parisului, se îndreaptă către Fontainebleau, cu cei 60.000 de oameni care îi mai rămăseseră.

Aici, cei mai fideli tovarăși, mareșalii Ney, Berthier și Lefebvre, fac presiune asupra lui pentru a abdic în favoarea fiului său, regele Romei, în vârstă de numai 3 ani.

Napoleon se va supune, pe 4 aprilie.

Consultat, țarul Alexandrul I nu se opune unei regențe.

Intervine însă defecțiunea mareșalului Marmont, duce de Raguza, împreună cu cei 10.000 de soldați din subordinea sa. Acesta declară că este gata să capituleze, peste capul împăratului.

În noile condiții, înțelegând că nu mai are de ce să se teamă de Napoleon, țarul pretinde o abdicare necondiționată și se lasă convins de Talleyrand să restaureze dinastia de Bourbon, în persoana lui Ludovic al XVIII-lea, fratele mai mic al răposatului Ludivic al XVI-lea.

Având mâna forțată de mareșalii săi, Napoleon se resemnează și semnează actul abdicării pe 6 aprilie 1814. În schimb, i se promite suveranitatea asupra insulei Elba, un principat italian aflat între Italia și Corsica, precum și o pensie de două milioane de franci anual, plătiți de Franța. De asemenea, urmează să-și păstreze titlul de împărat.

În timp ce suveranii aliați își fac o intrare triumfală în Paris, pe 10 aprilie 1814, Senatul nu pierde timpul. Îl cheamă oficial pe tron pe fratele regelui ghilotinat, contele de Provența, devenit Ludovic al XVIII-lea, în vârstă de 59 de ani.

Ludovic, care își ia supranumele de „cel Dorit”, părăsește în grabă reședința sa de la Hartwell, în Anglia, și debarcă la Calais.

În drum spre Paris, el dă publicității pe 2 mai, la Saint-Ouen, o declarație prin care promite un guvern reprezentativ și respectarea drepturilor cucerite de Revoluție.

Declarația aduce ușurare în rândul francezilor din toate păturile sociale, dornici de pace.

La Fontainebleau, împăratul, singur în castel, așteaptă în van sosirea soției sale, Maria Luiza, și a fiului său. Aceștia se aflau însă deja în drum spre Austria.

Apropiații și camarazii de arme îl părăsesc, dornici să se „adapteze” noilor circumstanțe. Fidelul Berthier se ocupă de trecerea rămășițelor Marii Armate sub ordinele guvernul provizoriu.

Resemnat, Napoleon își ia pe 20 aprilie adio de la Garda Imperială, în fața scării monumentale a castelului de la Fontainebleau.

Sărută emoționat drapelul pe care i-l prezintă veteranii grenadieri, cu lacrimi în ochi. Încă o imagine pentru legendă. Urmează apoi călătoria – discretă – spre insula Elba.

„Cele 100 de zile”, Waterloo și Sfânta Elena vor fi ultimele lovituri cu care dalta istoriei va finiza legenda lui Napoleon.