Însă, până nu cu multă vreme în urmă, despre Bali se dusese buhul ca fiind Paradisul copiilor.
Balinezii considerau distanța dintre viață și moarte și renașterea omului nu ca un abis de nestrăbătut, ci ca un simplu drum de la un sat la altul.
Din focul purificator al arderii cadavrului, sufletul se înalță la ceruri, reîntorcându-se pe pământ, sub forma unor picături de rouă, spre a se reîncarna într-o ființă nou născută.
Cu aceste gânduri frumoase, balinezii adevărați primesc pruncii care văd lumina zilei, înconjurându-I cu o nemărginită dragoste și solicitudine.
Până în ziua când împlinesc trei ani, copiii sunt socotiți ca făpturi fără rațiune și, deci, fără răspundere.
Din acest moment, însă, copilul este considerat ca egalul celor adulți și, ca atare, voința și hotărârile lor sunt respectate cu sfințenie.
Această străveche tradiție a impregnat caracterul copiilor din Bali și i-a făcut răbdători, liniștiți, blajini și adânc pătrunși de simțul datoriei.
Apucături de ceartă, rea voință și mânie nu găsești la ei.
Din primii ani ei sunt deprinși cu autodisciplina și discreția.
Nici durerea fizică nu și-o manifestă, ci o ascund sub o figură senină.
Doar voioșia și buna dispoziție li se pot citi pe fețe.
Nu doar mama și tata dau dovadă de nețărmurită duioșie față de copiii lor.
Frații și surorile mai mari sunt și ei protectori, până la sacrificiu.
Cei în vârstă fac tot posibilul ca tinerele vlăstare să-și dezvolte talentele.
Pe lângă pictură, înălțarea zmeului este un exercițiu favorit pentru cei mici.
Fiecare sat are forma sa de zmeu: sub chip de pasăre, pește, future, floare etc.
Trecerea la vârsta responsabilă, după trei ani, se face printr-o ceremonie specială.
Cu acel prilej se taie bucla de pe fruntea copilului, pe care este obligatoriu s-o poarte până la trei ani.
Sursa: Ilustrațiunea română din 24 noiembrie 1937
