Până la sfârşitul vieţii, Papiu-Ilarian a rămas credincios prinţului Cuza şi a devenit cel mai înfocat adversar al dinastiei străine pe care o considera o agentură a penetrării germanismului la gurile Dunării.
Într-o scurtă expunere, înfăţişează tendinţele de expansiune politică a germanilor, slavilor şi maghiarilor, care şi atunci visau o Ungarie mare de la Adriatica până la Marea Neagră, crezând în ea "cu toată seriozitatea şi spunând cu toată naivitatea", scopul celor trei fiind de a "înghiţi pe Români".
Pentru a împiedica această triplă expansiune politică imperială, Papiu-Ilarian vede un singur mijloc: "unirea tuturor românilor într-un singur corp politic, adică Daco-România".
Papiu preciza că Daco-România visată, ca teritoriu, e egală cu Italia şi Anglia, ca natională e una din cele mai omogene ţări din Europa, sub raport strategic puţine state europene sunt ,,mai favorite de natură", iar sub cel geografic formează un tot sistematic. În viziunea sa, Transilvania e centrul ei.
"Cine e Domn al acestui centru strategic, stăpâneşte până la Tisa, şi până la Marea Neagră. Numai Romanii cei vechi au priceput importanţa ei strategică. Barbarii au ignorat-o, de aceea căzură cu toţii unii după alţii. Este erou cine ocupă această ţară, e foarte slab cel ce-o pierde, căci e cea mai grea de ocupat, cea mai lesne de conservat. Cine e Domn al Transilvaniei, e Domn al Principatelor. Mihai îşi fixase aici capitala, ca să guverneze întreaga Românie. Dar românii de atunci nu l-au priceput, ungurii 1-au vândut, Austria 1-a ucis (…). Fără Transilvania, Principatele n-au viitor, duc o existenţă precară şi dubie. Numai unirea Transilvaniei va pune fundamentul vieţii perpetue a României. Transilvania este cea mai frumoasă şi mai vitală din trupul sfâşiat al naţiunii române".
Papiu îşi dădea seama că realizarea Daco-României cere timp, dar şi pregătire, pentru a prinde momentul potrivit într-o conflagraţie europeană, de aceea el propune lui Cuza Vodă următoarele măsuri indispensabile de luat:
Papiu-Ilarian răspunde la întrebarea: Ce trebuie să facă Domnul Românilor în aceste timpuri grele?
A. În politica internă:
1. Să se organizeze şi să sporească armata, apoi iarăşi armata, în fine tot armata.
2. Să câştige încrederea naţiunii prin o bună administraţiune a dreptăţii.
3. Să cerce în toate chipurile a câştiga inima poporului, împroprietărind pe ţărani.
4. Să îngrijească de luminarea şi creşterea naţiunii în adevărat patriotism.
5. Să sporească finanţele statului prin secularizarea averilor mănăstirilor închinate.
6. Să pună capăt intrigilor perpetue, care strică partea cea mai vitală a naţiunii.
B. În politica externă:
1. Să stea în cele mai bune relaţiuni cu Italia şi cu Franţa, pe care să le convingă, prin agenţii săi, că Transilvania e ţară românească.
2. Nici cu Rusia şi nici cu Austria să nu se strice relaţiile înainte de timp. Niciodată să nu se învoiască a aduce în țară colonii nemțești sau a întinde cât de puțin jurisdicțiunea consulară austriacă, fiind aceasta foarte periculoasă pentru Principate
3. Să asculte şi pe Unguri, fără a pierde din vedere că ei sunt dușmani neîmpăcați ai existenții naționale a Românilor, mai ales a celor din Transilvania. Poate cea mai apropiată luptă în răsăritul Europei este revoluţia ungurească. Dacă aceasta ar triumfa, ar putea schimba pozițiunea politică a Românilor.
„O, ce popor! Mai frumos decât toți Românii, mai virtuos, mai integru, mai entuziast li mai viteaz decât toți… Ce minuni nu s-ar putea face cu acest popor, dacă ar avea conducători cum se cade și un steag național, căruia să-i urmeze. Însă durerre! Acestui popor îi lipsesc conducătorii… Nave senza nautiero. Românii din Transilvania în împrejurările de față numai în Principate privesc, numai de aci așteaptă, numai de aci-și văd scăparea…Un instict natural îi face a crede că, izbucnind revoluția ungurească, Principatele române nu ar putea sta cu mâinile în sân”
Papiu era sigur că românii transilvăneni "ar fi gata de a muri pentru Domnul Cuza”, fiind ei „nu numai mai entuziaști, dar și mai credincioși și mai statornici decât alți Români”, mai scria Papiu-Ilarian.
Alexandru Papiu-Ilarian, născut în 27 septembrie 1827 la Bezded și mort la Sibiu pe 23 octombrie 1877, a fost jurist, istoric, lingvist, primul ministru român din Transilvania în guvernul de la București, unul din principalii organizatori ai Revoluției de la 1848, membru titular al Academiei Române din anul 1868. Ministru de justiție în guvernul Kogălniceanu, între octombrie 1863 și ianuarie 1864, a inițiat secularizarea averilor mănăstirilor închinate.