Evenimentul Istoric > Articole online > Caleidoscop > Păianjenul Negru din spatele victoriilor Uniunii Sovietice
Articole online

Păianjenul Negru din spatele victoriilor Uniunii Sovietice

Niciun portar de fotbal din lume contemporan sau imediat de după încheierea carierei sale nu a fost la fel de complet ca el.

Avea reflexe extraordinare şi un plasament nemaiîntâlnit, precum şi un curaj nebunesc.

A fost primul portar care a început să strige la fundaşi şi să-şi coordoneze linia apărării, impunând autoritate în echipă pe faza de apărare.

Este primul portar din istorie şi totodată singurul care a obţinut Balonul de Aur.

Este vorba despre sovieticul Lev Ivanovici Iaşin.

S-a născut la 22 octombrie 1929, la Moscova, unde a copilărit. Debutul celei de-a doua conflagraţii mondiale, când avea doar 12 ani, a însemnat pentru Iaşin începutul unei perioade dificile, fiind nevoit să lucreze într-o fabrică.

A fost deopotrivă un talentat jucător de hochei pe gheaţă şi de fotbal. Războiul şi munca dificilă în fabrică l-au debusolat, pasiunea pentru sport aproape dispăruse, precum şi orizontul optimist asupra vieţii.

La18 ani s-a confruntat cu o cădere nervoasă, pierzându-şi total dorinţa de a mai face sport.

Un prieten apropiat l-a îndrumat să se alăture serviciului militar, imbold care a reprezentat o oportunitate pentru întreaga sa viaţă, nu doar pentru carieră.

S-a adaptat rigorilor militare şi a împăcat, în acelaşi timp, şi pasiunea pentru fotbal.

La Dinamo

A fost remarcat de antrenorul de la grupa de tineret a echipei Dinamo Moscova, Arkadi Cernişov şi a semnat cu această echipă în 1950, dar acolo deja era un titular incontestabil – Alexei „Tigrul” Comici, un portar redutabil.

Forma excelentă a lui Comici l-a plasat pe Iaşin într-o zonă a incertitudinilor, abandonând fotbalul pentru hochei, unde a câştigat cupa Uniunii Sovietice în 1953, potrivit https://www.footballhistory.org/, citat de Agerpres.

Şansa i-a surâs în anul câştigării cupei, când titularul din poarta lui Dinamo Moscova s-a accidentat, iar intrarea lui Iaşin între buturi, la 2 mai 1953, într-un meci împotriva echipei Lokomotiv Moscova, a reprezentat începutul carierei sale fulminante.

În mai puţin de un an a ajuns titular în poarta selecţionatei naţionale a URSS, debutând la 8 septembrie 1954 într-un meci cu Suedia, încheiat cu 7-0.

A urmat o perioadă extraordinară, cu trei titluri obţinute în tricoul echipei Dinamo Moscova (1954, 1955, 1957) şi şi-a condus echipa naţională spre câştigarea medaliei olimpice de aur la ediţia din 1956.

Contra lui Pele

 Cupa Mondială din 1958 a însemnat recunoaşterea internaţională a talentului său extraordinar.

Mentalitatea puternică, coordonarea apărării, precum şi abilitatea unică de a citi jocul pentru acea perioadă i-au determinat pe jurnalişti să îl voteze drept cel mai bun portar din lume.

 Cel mai bun meci al său a fost chiar în confruntarea pierdută, cu 2-0, în faţa magnificei naţionale a Braziliei cu marele Garincea şi cu fenomenalul Pele, care atunci avea doar 17 ani.

Echipa sovietică a pierdut, însă rezultatul a fost limitat doar de intervenţiile lui Iaşin.

Şi-a condus echipa de club spre un nou titlu (1959) şi spre câştigarea Cupei europene a naţiunilor (1960), după care s-a confruntat cu o scădere de formă, care a fost vizibilă în timpul Cupei mondiale din 1962, unde a făcut câteva greşeli improprii în meciul contra Columbiei, încheiat cu 4-4.

Uniunea Sovietică a fost eliminată în sferturi de Chile cu 2-1. Iaşin a fost criticat de presă pentru evoluţia slabă, ceea ce a reprezentat un imbold pentru el.

În 1963 a câştigat titlul cu echipa sa de club şi Balonul de Aur.

În meciul Anglia împotriva unei selecţionate a lumii a avut intervenţii extraordinare care l-au determinat să continue.

În lucrarea autobiografică, Iaşin a confirmat faptul că acest meci i-a prelungit în fapt cariera.

Retragerea

La Cupa Mondială din 1966, a lipsit dintre buturi în primele două partide pe fondul unei accidentări, pentru ca apoi să intre şi să-şi conducă selecţionata la cea mai bună clasare a generaţiei sale – locul 4 la un turneu final.

După titlul obţinut în 1970 cu echipa sa de club, în 1971 Iaşin a încheiat cariera de portar, derulată pe parcursul a mai bine de 20 de ani, în celebrul său echipament negru, datorită căruia a fost supranumit Păianjenul Negru.

La finalul meciului de adio, disputat la 27 mai 1971, în faţa a peste 100.000 de spectatori, şi-a scos mănuşile şi le-a înmânat portarului Ladislao Mazurkiewicz al echipei naţionale a Uruguay şi al echipei de club Penarol de Montevideo, care era considerat, la acel moment, cel mai bun portar din cele două Americi, şi căruia Lev Iaşin i-a spus: „Tu vei fi succesorul meu”.

În 1970, la Cupa Mondială din Mexic, a fost prezent în calitate de antrenor secund şi a treia posibilă variantă de portar.

În 1984 i-a fost amputat un picior, iar la 20 martie 1990, a încheiat definitiv meciul cu viaţa din cauza unei forme de cancer.

Până în prezent, a rămas singurul portar din istorie câştigător al Balonului de Aur. De-a lungul carierei, a salvat 151 de lovituri de la unsprezece metri şi a încheiat 270 de partide fără să primească gol.

În 1998, Păianjenul Negru a fost votat de Federaţia Internaţională a Istoriei şi Statisticii Fotbalului drept cel mai bun portar al secolului XX.

Registration

Aici iti poti reseta parola