Niciun portar de fotbal din lume contemporan sau imediat de după încheierea carierei sale nu a fost la fel de complet ca el.
Avea reflexe extraordinare şi un plasament nemaiîntâlnit, precum şi un curaj nebunesc.
A fost primul portar care a început să strige la fundaşi şi să-şi coordoneze linia apărării, impunând autoritate în echipă pe faza de apărare.
Este primul portar din istorie şi totodată singurul care a obţinut Balonul de Aur.
Este vorba despre sovieticul Lev Ivanovici Iaşin.
S-a născut la 22 octombrie 1929, la Moscova, unde a copilărit. Debutul celei de-a doua conflagraţii mondiale, când avea doar 12 ani, a însemnat pentru Iaşin începutul unei perioade dificile, fiind nevoit să lucreze într-o fabrică.
A fost deopotrivă un talentat jucător de hochei pe gheaţă şi de fotbal. Războiul şi munca dificilă în fabrică l-au debusolat, pasiunea pentru sport aproape dispăruse, precum şi orizontul optimist asupra vieţii.
La18 ani s-a confruntat cu o cădere nervoasă, pierzându-şi total dorinţa de a mai face sport.
Un prieten apropiat l-a îndrumat să se alăture serviciului militar, imbold care a reprezentat o oportunitate pentru întreaga sa viaţă, nu doar pentru carieră.
S-a adaptat rigorilor militare şi a împăcat, în acelaşi timp, şi pasiunea pentru fotbal.
La Dinamo
A fost remarcat de antrenorul de la grupa de tineret a echipei Dinamo Moscova, Arkadi Cernişov şi a semnat cu această echipă în 1950, dar acolo deja era un titular incontestabil – Alexei „Tigrul” Comici, un portar redutabil.
Forma excelentă a lui Comici l-a plasat pe Iaşin într-o zonă a incertitudinilor, abandonând fotbalul pentru hochei, unde a câştigat cupa Uniunii Sovietice în 1953, potrivit https://www.footballhistory.org/, citat de Agerpres.
Şansa i-a surâs în anul câştigării cupei, când titularul din poarta lui Dinamo Moscova s-a accidentat, iar intrarea lui Iaşin între buturi, la 2 mai 1953, într-un meci împotriva echipei Lokomotiv Moscova, a reprezentat începutul carierei sale fulminante.
În mai puţin de un an a ajuns titular în poarta selecţionatei naţionale a URSS, debutând la 8 septembrie 1954 într-un meci cu Suedia, încheiat cu 7-0.
A urmat o perioadă extraordinară, cu trei titluri obţinute în tricoul echipei Dinamo Moscova (1954, 1955, 1957) şi şi-a condus echipa naţională spre câştigarea medaliei olimpice de aur la ediţia din 1956.
Contra lui Pele
Cupa Mondială din 1958 a însemnat recunoaşterea internaţională a talentului său extraordinar.
Mentalitatea puternică, coordonarea apărării, precum şi abilitatea unică de a citi jocul pentru acea perioadă i-au determinat pe jurnalişti să îl voteze drept cel mai bun portar din lume.
Cel mai bun meci al său a fost chiar în confruntarea pierdută, cu 2-0, în faţa magnificei naţionale a Braziliei cu marele Garincea şi cu fenomenalul Pele, care atunci avea doar 17 ani.
Echipa sovietică a pierdut, însă rezultatul a fost limitat doar de intervenţiile lui Iaşin.
Şi-a condus echipa de club spre un nou titlu (1959) şi spre câştigarea Cupei europene a naţiunilor (1960), după care s-a confruntat cu o scădere de formă, care a fost vizibilă în timpul Cupei mondiale din 1962, unde a făcut câteva greşeli improprii în meciul contra Columbiei, încheiat cu 4-4.
Uniunea Sovietică a fost eliminată în sferturi de Chile cu 2-1. Iaşin a fost criticat de presă pentru evoluţia slabă, ceea ce a reprezentat un imbold pentru el.
În 1963 a câştigat titlul cu echipa sa de club şi Balonul de Aur.
În meciul Anglia împotriva unei selecţionate a lumii a avut intervenţii extraordinare care l-au determinat să continue.
În lucrarea autobiografică, Iaşin a confirmat faptul că acest meci i-a prelungit în fapt cariera.
Retragerea
La Cupa Mondială din 1966, a lipsit dintre buturi în primele două partide pe fondul unei accidentări, pentru ca apoi să intre şi să-şi conducă selecţionata la cea mai bună clasare a generaţiei sale – locul 4 la un turneu final.
După titlul obţinut în 1970 cu echipa sa de club, în 1971 Iaşin a încheiat cariera de portar, derulată pe parcursul a mai bine de 20 de ani, în celebrul său echipament negru, datorită căruia a fost supranumit Păianjenul Negru.
La finalul meciului de adio, disputat la 27 mai 1971, în faţa a peste 100.000 de spectatori, şi-a scos mănuşile şi le-a înmânat portarului Ladislao Mazurkiewicz al echipei naţionale a Uruguay şi al echipei de club Penarol de Montevideo, care era considerat, la acel moment, cel mai bun portar din cele două Americi, şi căruia Lev Iaşin i-a spus: „Tu vei fi succesorul meu”.
În 1970, la Cupa Mondială din Mexic, a fost prezent în calitate de antrenor secund şi a treia posibilă variantă de portar.
În 1984 i-a fost amputat un picior, iar la 20 martie 1990, a încheiat definitiv meciul cu viaţa din cauza unei forme de cancer.
Până în prezent, a rămas singurul portar din istorie câştigător al Balonului de Aur. De-a lungul carierei, a salvat 151 de lovituri de la unsprezece metri şi a încheiat 270 de partide fără să primească gol.
În 1998, Păianjenul Negru a fost votat de Federaţia Internaţională a Istoriei şi Statisticii Fotbalului drept cel mai bun portar al secolului XX.
