E bine să amintim motivul pentru care s-a ajuns la această situație. Ea este legată de momentul în care Nicolae Ceaușescu și-a dat seama că Securitatea ajunsese să-l spioneze chiar și pe el! Sursa pe care au vrut să o folosească era chiar doctorul său personal, Abraham Schächter, care, la 14 martie 1973, s-a aruncat în gol de la etajul al V-lea al Spitalului Floreasca.
Povestea o reconstituim sumar cu ajutorul unui fragment din cartea ”Securitatea”, realizată de un colectiv de istoricii acreditați CNSAS.
Un minister pe placul conducerii PCR
Securitatea a funcționat separat de Ministerul Afacerilor Interne doar patru ani. La 19 aprilie 1972 a fost înființat Ministerul de Interne, format în urma fuzionării Consiliului Securității Statului cu Ministerul Afacerilor Interne.
Se motiva necesitatea unei colaborări cât mai bune între organele de Securitate și cele de Miliție, cât și nevoia unei coordonări unitare a activității acestora.
Spre deosebire de instituțiile similare din statele democratice, care urmăresc protejarea propriilor cetățeni, în România Securitatea și Miliția aveau un scop aproape exclusiv represiv, fiind folosite de partid și de Nicolae Ceaușescu pentru menținerea la putere.
În atare condiții, în care cele două structuri erau uzitate de regim ca pârghii prin intermediul cărora se asigura subordonarea deplină a întregii societăți și înăbușirea oricăror critici interne, apare firească dorința unificării acestora, urmărindu-se eficientizarea activității de supraveghere și control.
Spre deosebire de Consiliul Securității Statului, care răspundea în fața C.C. al P.C.R. și a Consiliului de Miniștri, noul Minister de Interne răspundea doar în fața organului central al partidului (art. 2). În fruntea ministerului se afla un Colegiu, care hotăra în problemele generale, era condus de ministrul de Interne și se întrunea cel puțin trimestrial. În funcția de ministru de Interne a fost numit Ion Stănescu, care prelua astfel conducerea tuturor structurilor represive, ceea ce demonstrează faptul că Nicolae Ceaușescu era foarte mulțumit de activitatea acestuia la conducerea Securității.
Ceaușescu, împotriva oricărui medicament injectabil
Încrederea lui Ceaușescu în Ion Stănescu avea să se ruineze însă rapid, peste numai un an, în martie 1973, când a izbucnit scandalul legat de sinuciderea doctorului Schächter, medicul personal al conducătorului partidului. Securitatea a făcut numeroase presiuni pentru a-l atrage la colaborare, dar medicul a refuzat de fiecare dată să devină informator.
Cu toate că acesta s-a plâns chiar liderului P.C.R., care a cerut ca Schächter să fie lăsat în pace, Securitatea a continuat să-i ceară informații referitoare la starea de sănătate a lui Ceaușescu. Nemaiputând suporta tensiunea în care trăia din cauza presiunilor Securității, doctorul s-a sinucis.
În cercetările efectuate după consumarea acestui eveniment, Ceaușescu avea să descopere faptul că Securitatea alcătuise mai multe dosare care conțineau informații despre starea de sănătate a liderilor partidului. Dictatorul își manifesta uimirea față de cele constatate: „văd, cu mirare, că este consemnată și convorbirea mea cu Moghioroș la spital, când omul era pe moarte“, fiind siderat de faptul că în dosare se precizau chiar informații de genul „pacientul [Nicolae Ceaușescu – n.n.] este împotriva oricărui medicament injectabil“.
Informatori cu carnetul roșu de membru de partid
În urma acestui incident, Ion Stănescu a fost demis din funcția de ministru de Interne și exclus din Comitetul Executiv al C.C. al P.C.R. A fost demis și Nicolae Pleșiță din fruntea Direcției a VIII-a, care era responsabilă cu securitatea personală a conducătorilor, direcție care a fost reorganizată, pentru a nu se mai permite asemenea stări de lucruri.
La 17 martie 1973, în fruntea Ministerului de Interne a fost numit Emil Bobu, fostul consilier al secretarului general al P.C.R., care se va dovedi a fi una dintre persoanele cele mai fidele conducătorului partidului.
Prezent la ședința Colegiului Ministerului de Interne din 15 martie 1973, Ceaușescu a criticat deschis folosirea de către Securitate a membrilor de partid pe post de informatori, subliniind faptul că aceasta se putea face doar cu aprobare specială.
Arderea arhivelor
În consecință, una dintre primele măsuri importante luate de Emil Bobu a fost cea referitoare la distrugerea dosarelor de informatori ale membrilor de partid.
Pentru început, ordinul s-a aplicat doar la Direcția de Informații Externe (unde a fost pus în practică de Nicolae Doicaru și Mihai Pacepa), apoi el a fost extins la toate compartimentele Securității.
Aceste operațiuni, derulate bineînțeles la ordinul lui Ceaușescu, au purtat numele de cod „Jarul“ sau „Cenușa“.
Efectul acestor măsuri a constat în întărirea controlului P.C.R. asupra Securității, care își pierdea din prerogative, nemaiavând dreptul să recruteze informatori din rândul membrilor de partid.
Cu toate acestea, Securitatea a continuat să folosească informatori membri de partid, de regulă cu aprobarea secretarilor organizațiilor din care aceștia făceau parte.
În unele cazuri, când Securitatea primea informații de la membri de partid, se preciza faptul că acestea au fost furnizate de o „persoană de încredere“.
În momentul în care persoana respectivă promova în partid, în cea mai mare parte a cazurilor colaborarea înceta, ea continuând doar în mod excepțional și cu aprobarea organelor P.C.R..
