Reporterul ajuns în primăvara lui 1932 în Țara Oașului s-a lămurit cu greu ce e ăla „balmeș” de care auzea la tot pasul. Era un fel de conservă pentru iarnă dintr-o oaie fiartă până devenea pastă, iar ca să-i mai ia din mirosul greu de seu se turna peste ea usturoi.
Dar să-i dăm cuvântul reporterului care se aventurase din București până hăt, în Țara Oașului:
Ţăranul care fierbe „balmeș” e foarte scump la vorbă, sau mai bine zis se retrage într-o tăcere specifică ţinutului.
Abia cu greu pot să-i scot câteva vorbe. Apoi chiar de vorbea, conversaţia se isbea de dificultăţile neînţelegerii din parte-mi a idiomului. Limbajul meu era aproape necunoscut gospodarului, iar cuvintele lui trebuiau notate în carnet, pentru o lămurire ulterioară, din partea unui intelectual localnic.
La întrebarea mea cum mai trăeşte, omul îmi răspunde scurt şi cu tonul apăsat:
- „Plăcuţi, ne agodină năcazul. Dacă zine nana, ne roadem ciza”
Interlocutorul meu făcuse o sforţare, să-mi demonstreze un fragment de tragedie. Îmi spusese, în limbaj specific, că dacă iarna nu se desmorţeşte, vor fi siliţi să-şi roadă curelele de la cingătoare.
Când se supără oamenii tăcuți
Din momentul în care pătrunzi în Ţara Oaşului, urechile trebue să se deprindă cu o ameninţare des repetată aici.
- ,,Oțâr de spintecătură…”
Auzi rostindu-se, de mic şi de mare, şi ele au devenit atât de inevitabile, în limbajul local, încât la prima încruntare din sprâncene, se dă drumul năvalnic acestei ameninţări. E vorba de spintecarea pântecelor – obicei tot atât de familiarizat în aceste părţi ca şi decapitarea unei vite.
Şi el se practică atât la veseliile colective din sat, cât şi în cursul incidentelor personale, fără să emoţioneze prea mult pe băştinaşi.
Dintr-un sat, nu se pot alege două duzini de ţărani cari n-au simţit răzbunarea briceagului. Prilejul este găsit de câte ori se ascunde în şerpare câte un astfel de instrument, iar motivul, dacă nu e întotdeauna serios, se improvizează, în temeiul obicinuinţei.
În jurul acestor isprăvi se păstrează cea mai sigură discreţie. Nimeni nu reclamă pe autorii isprăvilor, iar cei cari au simţit ,,spintecătura” nu simt nevoia de-a cere răsbunare legilor.
Ba ceva mai mult: sângeroasele bătălii nu seamănă în suflet vrăjmăşii, care în alte părţi tulbură viaţa satelor, şi nici nu strică solidaritatea colectivităţii.
Întâmplările se uită repede şi se pierd în cadrul preocupărilor zilnice, ca un fapt divers, fără importanţă.
Cei cari află mai puţin despre ele sunt jandarmii.
Oamenii nu se denunţă între ei şi refuză cu îndârjire orice amănunt. Astfel se poate vorbi despre o morală specială a ţinutului, lipsită de simţul răspunderii, pentru ceeace se petrece în mijlocul colectivităţii.
Dacă în ţinuturile îndepărtate din India etnograful german Weitz a putut descoperi forme noi de viaţă, lipsite de noţiunea proprietății individuale şi sentimentul de răspundere juridică, în Țara Oaşului găseşti statornicită tradiţia tăcerii.
Iată câteva aspecte din mijlocul oamenilor cari n-au văzut oraşul.
Sursa: V. Munteanu, „Oameni care n-au văzut orașul”, Realitatea Ilustrată din 24 martie 1932
