Astfel, Carol al II-lea a fost supranumit „Chelul”, Ludovic I „Blajinul”, Filip al IV-lea „cel Frumos”.
Abia în timpul lui Carol al V-lea a fost oficializată numerotarea suveranilor, cifra acestora figurând pe documente oficiale, pe monede sau în reprezentări artistice.
Primele scrieri, legate de istoria Franței, au fost cronicile lui Grégoire de Tours, către anul 560, fără o cronologie precisă, un fel de culegere de fapte diverse istorice.
Pentru a încerca o identificare în timp se folosea domnia regelui în curs.
Cel mai mare inconvenient era că mai mulți regi domneau cel mai adesea pe mai multe „bucăți” de regat. Purtau deja un număr, însă numerele nu se succedau întotdeauna în ordine.
De aceea, era imposibilă stabilirea unei ordini cronologice.
Carolingienii au recurs atunci la un subterfugiu: identificarea regilor prin supranume, cum ar fi Pépin cel Scurt, Carol cel Gras (sau „Plantagenet”, care purta la pălărie un fir de forsiția – „génet”) etc.
Poreclele acestea erau alese în funcție de fizicul personajului, de teritoriile cărora le aparținuse sau după alte criterii.
Însă, cum lista de porecle posibile se epuiza rapid, francezii se gândesc să revină la numerotare, însă după criterii mai clare.
Povestea numerelor
Carol cel Mare (foto), care îi succede lui Pépin, aspiră la unificarea și indivizibilitatea regatului, având ca obiectiv lăsarea acestuia în integralitate moștenire urmașului.
Succesiunea către un moștenitor unic nu va avea loc însă decât după 980.
Cel mai mare dintre fii este prezumat rege moștenitor, primind prenumele bunicului, iar cel mai mic numele tatălui.
Prenumele Filip, Ludovic și Carol, uneori atribuite în onoarea nașilor, se succed; se întâmpla, însă, ca copilul să nu poarte prenume înainte de botez.
Într-adevăr, exista obiceiul ca acesta să fie botezat a doua zi după naștere, din cauza mortalității infantile ridicate din acele vremuri.
Pe măsură ce mortalitatea infantilă s-a redus, botezul se făcea mai târziu. Așa a fost cazul lui Ludovic al XIII-lea, botezat la cinci ani, și care până atunci era numit „Delfinul”.
Mai aproape de zilele noastre, fiicele lui Ludovic al XV-lea erau numite Doamna Întâi, Doamna a Doua, Doamna a Treia…, până la nașterea unui Delfin; ele nu purtau așadar un prenume, iar această situație a durat timp de zeci de ani.
Numerele apar în secolul al XI-lea, însă dezordinea domnește până în secolul al XIII-lea, când Ludovic cel Sfânt începe să o remedieze.
O listă a regilor Franței apare în Marile Cronici, în timpul domniei lui Filip August.
Primat inaugurează era „cataloagelor” regilor Franței, iar Guillaume de Nangis și Bernard Gui redactează și ei lucrări asemănătoare.
Totuși, aceste liste nu sunt întotdeauna cele pe care le cunoaștem astăzi: de Nangis omite doi regi, iar Gui îi adaugă.
Se găsesc și regi fără număr printre regii numerotați, cum ar fi Ludovic cel Leneș intercalat între Ludovic al III-lea și Ludovic al IV-lea.
Numărătoarea definitivă
Carol al V-lea își atribuie numărul în timpul vieții, fixând astfel regii precedenți și pe cei următori, dar și legile succesiunii. Acest număr a fost înscris în texte înaintea numelui său, însă doar în titlurile textelor care anunțau data nașterii fiului acestuia, în 1368. Apoi, cu ocazia nașterii fiicei sale și a decesului său.
Totuși, nu devenise uzuală integrarea numărului în textul însuși.
Carol al V-lea inaugurează așadar numărătoarea Carolilor; fiul lui Carol al VII-lea, numindu-se Ludovic, devine Ludovic al XI-lea începe numărătoarea Ludovicilor în timpul vieții sale.
Corpul scrierilor conținea numărul, iar uzanța impune ca numărul să fie înscris și pe mormânt.
Regele numerotat trebuia într-un fel să dovedească autenticitatea numărului său. Existau două mijloace. Primul era aplicarea pecetei care întărea semnătura originală. Cel dintâi rege care a făcut acest lucru a fost Carol al VIII-lea, fiul lui Ludovic al XI-lea.
Al doilea mijloc de a dovedi autenticitatea numărului era baterea de monede. Succesorul lui Carol al VIII-lea, Ludovic al XII-lea, instituie monedele și numărul, însoțit de profilul regelui.
Aceste monede nu vor fi fabricate decât într-o cantitate mică, pentru uzul familiei regale.
Odată cu Renașterea, numele regelui, numărul și profilul său vor figura sistematic pe monede.
Așa se năștea numerotarea regilor Franței, așa cum o cunoaștem.
