Manipularea aurului furat de naziști, schimbat pe minereuri care au făcut să funcționeze mașina de război nazistă, sau păstrarea miliardelor în bunuri aparținând victimelor Holocaustului nu sunt motive de mândrie pentru Elveția.
Pe de altă parte, însă, arată un documentar realizat de National Interest, ar fi nedrept să consideri Țara Cantoanelor o marionetă a naziștilor.
Germania a fost la un pas să invadeze Elveția. „Elveția are poporul și sistemul politic cele mai dezgustătoare și mai mizerabile”, i se plângea Hitler lui Mussolini în iunie 1941.
După înfrângerea Franței în vara lui 1940, care a făcut Al Treilea Reich liderul incontestabil al Europei Occidentale, armata germană a elaborat un plan pentru cucerirea Elveției.
Operațiunea Tannenbaum presupunea o invazie a trupelor germane dinspre Franța, Germania și Austria, în timp ce italienii trebuiau să atace din sud.
„Pătrundere surpriză concentrată de la lacul Geneva la lacul Leman spre centrul țării cu o desfășurare puternică și rapidă pe flancuri”, indica planul. „Trebuie să forțăm supunerea rapidă a Elveției utilizând forțe cu mult superioare.”
Axa ar fi fost nevoită să facă față unei rezistențe puternice. Ca și în cazul Suediei, neutralitatea elvețiană era una armată (în secolul al XV-lea, mercenarii elvețieni erau cei mai temuți din Europa).
Toți bărbații elvețieni erau suspectibili de a fi mobilizați și toți aveau acasă puști, pentru această eventualitate.
Pentru o națiune de numai patru milioane de locuitori, Elveția putea mobiliza o armată de 850.000 de oameni.
Țară în cea mai mare parte muntoasă, ea nu ar fi permis desfășurarea tancurilor, arma forte a germanilor, ceea ce o făcea o nucă tare, greu de zdrobit printr-un blitzkrieg.
Totuși, era și multă fanfaronadă în poziția Elveției. După război, oficiali elvețieni au afirmat că singurul lucru care l-a făcut pe Hitler să nu atace a fost mobilizarea populară de care erau capabili elvețienii.
Greu de crezut: Germania a înfrânt Franța, reputată a avea cea mai bună armată din Europa, în numai șase săptămâni.
Or, Elveția ar fi luptat împotriva trupelor germane în principal cu milițiile populare, lipsită de tancuri, artilerie și aviație.
Deși are o zonă muntoasă vastă, cea mai mare parte a populației și a industriei erau localizate pe teren plat, ușor de cucerit.
Elveția construise fortificații, însă acestea fuseseră masate la granița cu Germania și cu Austria, nu și cu Franța. Fapt care lăsa flancul estic fără apărare, din momentul în care germanii cuceriseră Franța, arată analiza National Interest.
Poate că dacă Germania ar fi invadat Elveția în 1944, Țara Cantoanelor ar fi putut conta pe un sprijin extern din partea Aliaților. Terestru și aerian.
Însă nu ar fi avut nici o șansă dacă invazia survenea în 1940-1941.
Dacă Germania ar fi invadat Elveția între cucerirea Franței, în iulie 1940, și invadarea Uniunii Sovietice, în iunie 1941, Elveția ar fi fost singură.
URSS semnase un pact de neagresiune cu Germania și alimenta cu resurse Al Treilea Reich.
Singura țară care lupta atunci împotriva lui Hitler era Marea Britanie și Commonwealthul său, prea slabi să ofere mai mult decât un sprijin simbolic unei țări izolate din mijlocul Europei.
Este ușor pentru elvețieni să afirme că ideea de a cuceri o țară cu o armată populară i-a descurajat pe germani. Totuși, Iugoslavia, era o țară muntoasă, cu oameni curajoși, dar Germania a decis să o atace și a cucerit-o în aprilie 1941.
Așadar, de ce Germania nazistă nu a atacat Elveția? Unul dintre motive ar fi că Hitler îi considera pe elvețieni un fel de germani (deși asta nu l-a împiedicat să cucerească Austria).
Un alt motiv, mai probabil, ar fi invadarea Rusiei, deși nemții găsiseră suficiente resurse pentru a invada Balcanii în primăvara lui 1941.
Sau poate că economia Elveției era mai utilă ca intermediar al Germaniei cu economia mondială.
Oricum ar fi, Elveția a scăpat ca prin urechile acului de a deveni victima Operațiunii Tannenbaum.
