În parte, grație filmului din 1955 „The Dam Busters” („Demolatorii de baraje”), Operațiunea Chastise, care a avut loc în 16-17 mai 1943, a devenit o poveste de război familiară.
Însă planurile originale ale lui Wallis au fost pierdute cu ocazia unei inundații (!) din anii 1960.
Totuși, ce se știe despre bombele țopăitoare?
Se știe că germanii erau conștienți de faptul că barajele lor reprezintă o țintă potențială pentru inamic. Din acest motiv au amplasat plase anti-torpilă și anti-mină în fața barajelor, pentru a le proteja.
Wallis a înțeles că, pentru a arunca în aer un baraj, ar fi fost inutil să-l lovești cu multe bombe mici. Ar fi avut efectul unui pumn de nisip aruncat într-un geam.
Inginerul genist s-a gândit că, pentru a provoca distrugeri serioase, era nevoie ca o singură bombă de patru tone să explodeze la o adâncime de circa 10 metri sub apă.
În acele zile, bombardamentele de la mare înălțime nu erau foarte precise pentru putea trimite o asemenea bombă la țintă.
Așa i-a venit lui Wallis ideea unei bombe care să țopăie pe apă ca o piatră aruncată razant.
Cu ocazia primelor experimente, câteva lucruri au devenit clare, consemnează un documentar realizat de Smithsonian Magazine.
Primul, pentru ca o bombă să țopăie, ea trebuie să se învârtă ca o minge de tenis după o lovitură „tăiată” (așa-numitul „backspin”).
Wallis a stabilit că o bombă cu „backspin” va fi ridicată de ceea ce se numește Efectul Magnus, prin contracararea atracției gravitaționale și asigurarea unui impact blând cu apa.
Dacă bomba ar fi lovit apa prea puternic, ar fi detonat prematur, provocând distrugeri avionului care a lansat-o, nu și barajului.
Rotirea făcea ca bomba să poată fi lansată de la o înălțime acceptabilă. Zborul la o înălțime de 30 de metri este și așa foarte periculos, însă, fără o bombă rotativă, bombardierele Lancaster ar fi fost obligate să zboare chiar mai jos de atât, și mai rapid.
În primele experimente, Wallis a lucrat cu mingi de marmură și de golf, devenind evident că bomba sa trebuia să fie una sferică.
Însă, deoarece era mai ușor de fabricat o bombă cilindrică, acesteia i-a fost atașată o cutie sferică din lemn, pentru a da obiectului forma dorită.
Totuși, când a fost construită la scară normală, s-a dovedit că bomba nu avea nevoie de cutia sferică, deoarece cilindrul sărea la fel de bine.
Totuși, spre deosebire de sferă, un cilindru sare doar dacă îl arunci orizontal. Acesta era un alt motiv pentru care bomba trebuia să se învârtă: rotația menținea axa cilindrului pe orizontală. Efectul giroscopic al cilindrului stabilizează axa de rotație.
Wallis a descoperit și un alt avantaj important al rotației inverse („backspin”). Bomba nu trebuia să lovească barajul cu o viteză de 400 de kilometri pe oră, deoarece ar fi explodar prematur fără a produce distrugeri importante.
Astfel, el s-a asigurat ca bomba să cadă cu puțin în fața barajului – încă rotindu-se, ea lua o traiectorie curbă față de zidul barajului. Când atingea adâncimea necesară, ea ajungea exact lângă baraj pentru a-i provoca daune majore.
În cele din urmă, Wallis trebuia să afle cât de mult explozibil să folosească. A realizat teste la scară mică, după care a descoperit cum să sporească cantitatea de explozibil încât să facă față unui baraj de 40 de metri înălțime. A ajuns la concluzia că ideal era să încarce bombele cu 40 de tone de explozibil.
Însă, cum această cantitate era prea mare pentru a fi transportată de un avion, a fost nevoit să se mulțumească cu doar 4 tone.
Aceasta însemna că, pe lângă riscurile unui zboc cu un bombardier la joasă altitudine, pe întuneric și, posibil, confruntat cu tirul inamic, era nevoie și de o mare precizie de lovire.
După mai multe teste pe apă la Dorset și Kent, raidul a avut loc în primele ore ale zilei de 17 mai 1943, cu 19 bombardiere Lancaster ridicate de la baza RAF din Scampton, comitatul Lincoln.
După un zbor de trei ore, primul avion s-a aliniat cu barajul din Möhne, zburând cu 400 de kilometri pe oră și la altitudinea de 20 de metri.
Bomba a fost lansată la circa 800 de metri în fața barajului, a sărit de cinci sau șase ori și s-a scufundat chiar lângă baraj. La adâncimea necesară, de 10 metri, presiunea apei a declanșat explozia.
În total, nu mai puțin de cinci avioane au trebuit să-și lanseze bombele pentru ca primul baraj să fie străpuns.
Raidul a fost extrem de periculos, numeroase vieți au fost pierdute și încă se discută despre efectul său asupra cursului războiului.
Însă, un lucru este sigur: Sir Barnes Wallis a fost cu adevărat un inginer de geniu.
