Nu bate la mine! – chinurile unui deținut politic în iadul temnițelor comuniste

 

Răsvan Cristian Stoica spune pe contul său de Facebook o poveste tulburătoare din temnițele comuniste. E povestea socrului său, Dorneanu (foto). Preluăm aici prima parte, urmând să citiți continuarea pe contul lui Răsvan Cristian Stoica, accesând link-ul de la finalul articolului:

În iarna lui 1958 a fost luat de acasă și dus la Iași, la securitate. Clădirea există și azi, lângă grădina Copou. Studenții nu trec niciodată pe sub bolțile ei, care se arcuiesc peste trotuar, pentru că se spune că poartă ghinion și pici examenul.

Acolo l-au bătut crunt și l-au înjurat, zile și nopți. Avea 26 de ani și i-au spus că e vinovat de crima de uneltire împotriva tinerei republici populare române.

A fost trimis la Gherla, unde a stat un an și șase luni. Acolo l-a întâlnit pe preotul ortodox Dolhan, un om de o mare bunătate, care îi îmbărbăta pe tinerii deținuți.

În urmă cu trei ani, am fost cu el la Văratec, unde e un cimitir micuț, sus, pe deal, cum urci pe lângă mănăstire, pe ulița cu căsuțele măicuțelor, albe, cu cerdac și garduri vopsite în albastru pal, de culoarea cerului spălat de ploi și lacrimi.

În cimitirul acela s-a recules la mormântul preotului Dolhan, mort de ceva timp.

De la Gherla, l-au trimis în Deltă, la colonia de muncă de lângă satul Periprava. A trăit acolo până spre sfârșitul anului 1962. I-au degerat picioarele și n-a mai putut să iasă la muncă. L-au pedepsit să stea afară, în ciorapi, de dimineață până seara, când se întorceau deținuții de la tăiat stuf, la asfințit.

Un preot catolic de 34- 35 de ani, care vorbea românește cu accent unguresc, era ținta bătăilor. „Nu bate la mine!”, îi implora el pe torționari, care îl puneau la treburi grele. Era un om gingaș și blând.

În baracă, paturile erau stivuite pe patru nivele. Într-o zi, la apelul de dimineață, l-au găsit mort, pe rândul de sus, de dincolo de cer.

Au format un grup de vreo paisprezece deținuți, din cei mai bolnavi, și i-au trimis de pe grind, la Periprava, cu mort cu tot. L-au ținut, cu rândul, de mâini și de picioare. Era distanță lungă, treceau pe lângă pădurea Letea. Au cerut voie să facă o targă din ramuri de salcie, pentru că mortul, înghețat, se putea rupe în bucăți.

L-a târât împreună cu prietenul său, Popaiov D. Octavian. Popaiov avea un abces urât la spate și trebuia operat. Fusese învățător la Sâmbăta de Sus când l-au ridicat. Avea acasă două fetițe și nevastă tânără.

Acum câțiva ani, când am plecat spre Făgăraș, m-a rugat să-l caut pe Popaiov, la Sâmbăta de Sus. Am întrebat un călugăr de la mănăstire dacă știe de el, dar nu mi-a răspuns. Oamenii locului au avut mult de suferit din partea comuniștilor și se tem să vorbească cu străinii.

A aflat, acum un an, de la asociația lui, a foștilor deținuți politici, că Popaiov a murit în urmă cu doi ani.

Pe toți i-a îngrijit un medic din Hârlău, deținut ca și ei: îl chema Agape. Un nume predestinat. Agape înseamnă dragoste necondiționată, cum stă scris în 1 Corinteni, la capitolul 13.

Doctorul făcea tratamente și în satul Periprava. Acolo era o colonie cu familiile torționarilor. Punea deoparte medicamente și vitamine și le făcea tratament la deținuți. Se spunea că era obligat să facă avorturi în sat și le avea din ce rămânea.

Popaiov iubea copiii și, într-o zi, a văzut pe uliță o fetiță bălaie, care semăna cu a fata lui, lăsată acasă. A luat-o în brațe, fără să se gândească, și copilul a început să țipe: „Lasă-mă, nene banditule, că mă vede mama și mă bate!”. Acolo toți le spuneau bandiți, până și copiii.

De atunci, nu l-a mai văzut, pentru că, bolnav și fără putere de muncă, l-au trimis la Galați, iar Popaiov a rămas la Periprava.

La Galați, i-au ținut câteva ceasuri într-o biserică dezafectată. În altar, comuniștii făcuseră WC-ul. Deținuții au refuzat să-și facă nevoile acolo. Mai bine mureau: „Cum, Doamne, să ne pișăm în altar?”

 

Citește continuarea POVESTII AICI

Parteneri