Cu acest prilej se instalează la Bucureșți, la 1854, în Palatul Stirbey, bătrânul feldmareșal Paskevici, comandantul suprem al trupelor de la granița apuseană a Imperiului Țarist.
Fericită coincidență pentru felmareșal, care împlinise veo 78 de primăveri, tot atunci își face apariția pe malurile Dâmboviței Rose Pompon, prostituată înregistrată cu acte în regulă la Poliția pariziană și una dintre reginele cancanului franțuzesc.
Rose, pe numele adevărat Elvire Bonzé, avea să-și publice publice biografia în 1877, lăsând istoriei povestea întâlnirii ei cu Paskevici, care în 1856 avea să treacă la cele veșnice.
În lucrarea Mémoires du bal Mabille, apărută în 1864, găsim acest portret al domnișoarei Pompon: „o fată drăguță și cenușie care l-a jefuit pe evreul zgârcit… Oh! ea i-a lăsat cei cinci cenți! Dar a împrumutat de la ea porecla fermecătoare… Rose Pompon fumează ca un coș de fum al unei fabrici. În timp ce-și aprindea trabucul, i-a dat foc bătrânului general B. Generalul nu era asigurat”.
Rose Pompon scria din București, pe 4 aprilie 1854, unei prietene:
„M-am făcut grecoiacă și astăzi din cauza războiului sunt rusoaică… Pentru moment sunt amanta prințului Gorchakoff (…) Recunosc că sunt făcută cu adevărat pentru aventuri.
O fată amuzantă de felul meu este pentru moment la București în mijlocul războiului, asta te face să râzi, imaginează-ți că rușii au cerut ca portretul meu să fie trimis în Rusia, ca al unei celebrități”.
Dar să cităm din „Podul Mogoșoaei – Povestea unei străzi” a lui Gheorghe Crutzescu:
În primăvara 1854, pentru nespusa bucurie a ofiţerilor ruşi, soseşte în Bucureşti Rose Pompon, regina cancanului de la Mabille şi Ranelagh, din echipa celebrelor Mogador, Clara Fontaine şi Maria la Polkeuse.
Rose Pompon cunoscută pentru excentricităţile ei, pentru căsătoria ei clandestină cu beizadea Iancu, fiul Domnitorului Grigore Ghica al Moldovei, Rose Pompon care făcuse de trei ori ocolul pământului, care îşi înşira brăţările de la mână până la cot, şi care venise la Bucureşti să deschiză un magazin de parfumerie sau să treacă de-a-dreptul în Rusia, nu ştia foarte bine nici ea.
Singurul om însă care-i putea acorda pasportul pentru Rusia era Feldmareşalul Paskevici, om rece şi neînduplecat.
Cu toate sfaturile ofiţerilor ruşi, Rose se hotărî să-i ceară audienţă. După o zi de aşteptare, minune, audienţa e acordată.
Rose se îmbracă într-o rochie de mătase cenuşie, cu garnituri rose, şi pleacă la Palatul Ştirbey.
Aşteaptă mult într-o antecameră plină de ofiţeri sgomotoşi.
Deodată se face o tăcere mormântală: vine feldmareşalul. Are 78 de ani, părul alb ca zăpada, şi o distincţie impunătoare.
Intră în bibliotecă, şi Rose mai aşteaptă două ore.
În sfârşit e primită, şi se desfăşoară o scenă de Musset sau de Comedie dell’arte.
După ce vorbesc îndelung de toate, de Paris şi de Petersburg, Feldmareşalul vrea s-o vază pe Rose dansând, dânsa începe să fredoneze, face un pas, doi, îşi ridică uşor fustele, dansul se înteţeşte, se scoală şi mareşalul, încearcă câţiva paşi nesiguri, apoi mai repede, din ce în ce mai repede, se lasă pe vine, saltă în aer, şi se încinge un dans nemaipomenit, nebun, ceva între căzăceasca şi cancan, care la sfârşit îi aruncă pe dansatori, istoviţi, unul în braţele altuia…
Un mic supeu în doi e servit în bibliotecă.
Târziu, în spre zi, Rose Pompon părăseşte Palatul, printr-o scară ascunsă. Sub scară în grădină creşte un liliac, tocmai în floare. Mareşalul îi încarcă braţele cu ramurile parfumate.
După mulţi ani, la Paris, Rose Pompon, deschizând o carte, găseşte într-ânsa o floare uscată de liliac şi o panglicuţă pe care sta scris: „fleur de lilas, cueillie le 21 avril dans le jardin du Palais Ştirbey, occupe par le Marechal P. Grand jour de bonheur”
Azi, un liliac mare mai înfloreşte în mai în grădina Palatului. Cine ştie, este poate acelaşi de la care a rupt mareşalul câteva fire, acum 90 de ani.
