Nicolae Ceaușescu, găsit de Securitate printre morții de la Mărășești! Cel mai stupid caz de cenzură din anii comunismului

 

Stranie poveste am găsit ”cotrobăind” prin amintirile lui Dumitru Popescu-Dumnezeu despre perioada în care România era condusă de Nicolae Ceaușescu: în anii ’70, Securitatea a deschis un dosar pentru că i se părea că într-o operă de artă, unul dintre soldații căzuți în luptă... arăta ca ”fiul cel mai iubit al poporului”!

Relatat de fostul ”Dumnezeu” al Culturii și Educației Socialiste” în cartea sa ”Cronos autodevorându-se”, episodul descrie perfect paranoia care cuprinsese toate sistemele de cenzură, care căutau cele mai mici aluzii la hibele sistemului. Totuși, felul în care lucrarea de artă fusese ”puricată” de Securitate, potrivit mărturiei lui Dumitru Popescu, este dincolo de ce ne imaginam despre cenzura comunistă!

Ținta cenzurii era artistul Ion Nicodim, unul dintre cei mai titrați artiști plastici contemporani. La mijlocul anilor ’50, soarta i-a surâs și a rămas la Roma, dar a revenit în Republica Socialistă România după 1968, când Ceaușescu reușise să își facă imaginea de oponent al politicilor URSS, după invadarea Cehoslovaciei. În 1977, Nicodim avea să plece din nou. În 2007, s-a stins la Paris.

 

”Nebunii” de la Securitate în ateliere

 

În Scînteia s-a publicat un articol critic la adresa artelor plastice, dar atât de agresiv şi neglijent argumentat, încât vedeai de la o poştă că e o improvizaţie ad-hoc, urmărind noi execuţii. Bălmăjeli despre o artă nepusă în slujba societăţii, despre maniere de cre- aţie îndepărtate de filonul naţional, despre achiziţii nejustificate… Efectiv nu mai reţin conturul clar al direcţiei atacului. Redactor-şef era prietenul meu din stu- denţie, Alexandru Ionescu. Practic, nu a putut să-mi explice de ce s-a publicat articolul şi ce se vrea.

Pe de altă parte, mi-au ajuns la urechi zvonuri panicate despre apariţia Securităţii în aria artelor plastice, vizând artişti, ateliere, opere. Însemna că cineva pune la cale un nou scandal. L-am sunat pe ministrul de Interne de atunci, Teodor Coman, bine cunoscut de pe vremea UTC-ului, când în calitate de membru al biroului eram pus să îndrum la faţa locului judeţul lui, Constanţa. „Ce e, tovarăşe? Ce aveţi voi pe limbă şi nu spuneţi? Există deja un dosar sau sunteţi în faza nebuloasă?”

M-a rugat să-i las timp să se documenteze. Ştia ceva, dar vag. S-a interesat şi m-a informat cu obiectivitate. Exista, într-adevăr, un dosar. Se pornise de la o tapiserie în lucru a pictorului Nicodim (cel ce decorase sala Adunării Generale a ONU cu splendida lucrare Cântare omului, după Arghezi), 

şi cum se întâmplă de obicei, bulgărele se îngroşa, rostogolindu-se.

Aşadar, aveam o pistă, un punct de plecare, nu trebuia să rătăcesc în ceaţă.

Ce probleme ridica tapiseria? Coman n-a vrut să-mi spună la telefon, a propus o întâlnire între patru ochi. A trecut pe la mine şi mi-a dezvăluit, fără ascunzişuri, capul de acuzare al Securităţii. În compoziţia lucrării închinate soldatului erou de la Mărăşeşti exista, după cum reieşea din dosar, un personaj cu cheie. Specialiştii Securităţii o fotografiaseră, o developaseră, o întorseseră pe toate feţele, şi în negativul pozei desc periseră nici mai mult, nici mai puţin decât… chipul „tovarăşului” sub forma unui cap de mort.

A unui soldat rostogolindu-se în tranşee…

Ceva în sensul acesta. Omul a fost de bună-credinţă, mi-a adus şi poza. Într-adevăr, din cauza schimbării jocului de culori, asta părea. „Dar unde e tovarăşul?” am întrebat.

Săracul Coman a ridicat din umeri. Nu se putea pronunţa, nu avea competenţa necesară.

„Un singur lucru putem face, i-am spus. Să mergem acolo cu căţel şi cu purcel. Cu ai dumitale, cu ai mei, cu cei de la Scînteia şi de la Uniune. Toţi sunt de specialitate. Să se pronunţe în colectiv, în public. Acuzatorii îşi vor putea susţine punctul de vedere până în pânzele albe. Ceilalţi, inclusiv artistul şi colegii lui, vor prezenta argu- mentele contra.”

Se întreba dacă n-o să iasă tămbălău. L-am convins că abia dacă nu procedăm astfel va ieşi tămbău, unul greu de aplanat. Dacă Securitatea înaintează dosarul şi se dovedeşte că a fost o invenţie? Cu ce se alege ministerul, chiar el, Coman? Am stabilit împreună ziua şi ora convocării părţilor la atelierul lui Nicodim. 

Ne-am întâlnit la faţa locului. Eram ca la miting. A început disputa. I-am lăsat să se confrunte.

Am spus doar atât: „Fraţilor, de aici trebuie să ieşim lămuriţi. Nu plecăm până nu se ajunge la o concluzie. Ori laie, ori bălaie.” Securiştii au fost făcuţi, cum se spune într-un jargon cam vulgar dar plastic, „de rahat”. Artiştii i-au executat metodic, fără drept de apel.

În final, mie mi-au mai rămas de spus doar câteva cuvinte: „Cum putem califica nişte minţi care-şi închipuie că operele de artă din muzee, expoziţii sau localuri publice, ca să fie înţelese trebuie fotografiate pe fragmente, şi apoi judecate după clişeul negativ, întors invers? Nu bolnavi? Aşa ceva dovedeşte o deviere morbidă a judecăţii, mai mult sau mai puţin, paranoia”. 

Securiştii au plecat cu coada între picioare. Scînteiştii la fel, bietul Alexandru Ionescu rămânând „cu ochii în soare”, ca să mă folosesc de acelaşi jargon. Artiştii, în frunte cu Nicodim, s-au închinat, ca după scăparea din bombardamentul atomic.

 Inspectorii jubilau. A fost o lecţie drastică, de neuitat, pentru „alienaţii” de la Securitate (ca şi pentru colegii lor mai lucizi), tăindu-le cheful, cel puţin pentru o bucată de timp, de procese ale vigilenţei. Coman mi-a mulţumit, înţelegând că aşa-zisele „cazuri delicate” nu se pot clarifica decât în mod democratic, prin confruntări deschise, supunând aberaţiile la lumina logicii şi plăsmuirile subterane la focul adevărului.

Complotul s-a destrămat, incendiul s-a stins înainte de a-şi întinde flăcările. Ministrul de Interne nu mi-a putut da relaţii despre autorii din umbră, susţinând că în ochii lui vinovaţi sunt „nebunii”. Era hotărât să ia măsuri, dar cât de adânc puteau opera ele? Poate cineva de prin preajmă îmi purta sâmbetele şi se folosea cu abilitate de prietenii mei, conştienţi sau nu că au devenit pioni într-un joc al ambiţiilor futile.

Parteneri