Nicolae Ceaușescu, ales secretar general al C.C al PCR, la Congresul al IX-lea al partidului. Așa a început totul

 

Nicolae Ceauṣescu împlinise 47 de ani atunci când a fost desemnat urmaṣ al tovarăṣului Gheorghiu Dej.

Cu 54 de ani în urmă (1965), între 19 şi 24 iulie, la Congresul al IX-lea al Partidului Comunist Român, Nicolae Ceauşescu a fost ales în funcţia de secretar general al Comitetului Central al Partidului Comunist Român (P.C.R). Din 12 august 1969 a fost ales secretar general al partidului, funcţie deţinută până la sfârşitul vieţii.

Nicolae Ceaușescu devenise liderul partidului, după moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, în martie 1965.

La moartea sa, la 19 martie 1965, primul secretar al PCR, Gheorghe Gheorghiu Dej, îl desemnase ca succesor pe Gheorghe Apostol.

Totuṣi, primul ministru Ion Gheorghe Maurer a reuṣit să-l impună pe Nicolae Ceauṣescu.

Multă vreme istoricii s-au întrebat (ṣi l-au întrebat) pe intelectualul Maurer de ce l-a susṭinut pe semidoctul Ceauṣescu.

Acesta era fiul unui ṭăran sărac din Scorniceṣti, Andruṭă, care avea să intre la rândul lui în „istorie”, cel puṭin pentru două năzbâtii: îṣi numise doi dintre numeroṣii lui copii Nicolae ṣi era atât de pasionat de băutură încât trebuia scos din cârciumi chiar ṣi atunci când fiul lui ajunsese „geniul Carpaṭilor”, secretarul general al PCR, preṣedinte Republicii Socialiste România, notează, într-o analiză, departamentul de istorie orală al RADOR.

Nicolae Ceauṣescu împlinise 47 de ani atunci când a fost desemnat urmaṣ al tovarăṣului Gheorghiu Dej.

Cel care îl propusese, Maurer, avea o părere proastă despre el; la începutul anilor ’60 îi spusese lui Alexandru Bârlădeanu: „Îl aducem pe Ceauṣescu la guvern ṣi-i dăm un minister, poate chiar Ministerul Agriculturii, ca să înveṭe ceva. Nu se pricepe la nimic.”

Nu se pricepea, dar era ṣmecher ṣi ṣtia să exploateze orice situaṭie în favoarea sa.

În ce priveṣte opṭiunea lui Ion Maurer, aceasta era pentru a-ṣi asigura supravieṭuirea politică (până în 1974) ṣi pentru că spera ca Ceauṣescu să apere energic orientarea enunṭată de Gheorghiu Dej în Declaraia din aprilie din 1964.

Astfel explica istoricul Florin Constantiniu, după studierea arhivelor, cele întâmplate în martie 1965.

Iată ṣi mărturia lui Ion Gheorghe Maurer, aflată în Arhiva de istorie orală:

Mi s-a părut dintre toate soluţiile posibile… Nu cea mai bună, soluţia acceptabilă. Pentru că despre Ceauşescu ştiam din spusele lui Dej că-i muncitor, eu n-am discutat cu Ceauşescu niciodată. Sigur că ne întâlneam, în cadrul Biroului Politic ne întâlneam, chiar înainte, când Ceauşescu nu era secretar general, înainte de treaba asta. N-am discutat, să fi stat de vorbă despre diverse lucruri. N-am discutat cu el niciodată. Dej mi-a spus că-i muncitor, că nu bea, că-şi vede de treabă, asta ştiam despre Ceauşescu, aşa încât nu ştiam nici cum gândeşte, nici cât gândeşte, cât nu gândeşte”.

În primăvară, Ceaușescu a avut o serie de întâlniri cu activul de partid, încercând să se erijeze într-un lider diferit de predecesorul său.

Noul lider poza într-un marxist deschis, un comunist cu accente naționaliste, însă observatorii puteau deja remarca tendința pronunțată a acestuia de a personaliza puterea. Ceea ce s-a ”cronicizat” în timp, transformând-o în cult al personalității.

La Congresul al IX-lea, Ceaușescu a reușit să-și consolideze imaginea de militant al mișcării comuniste mondiale, scria Vladimir Tismăneanu într-o analiză publicată în cotidianul Jurnalul național la 23 iulie 2005.

Între delegații străini, se remarcă prezența lui Leonid Brejnev, primul secretar al CC al PCUS și a lui Deng Xiaoping, secretarul general al PC Chinez (numărul trei în ierarhia de la Beijing). Schimbarea numelui partidului din Partidul Muncitoresc Român în Partidul Comunist Român era o altă metodă de a sublinia demersul inovator al noului lider. Raportul de activitate prezentat de Ceaușescu (pregătit de o comisie care îi includea pe Dumitru Popescu și pe Paul Niculescu-Mizil), insista pe importanța conducerii colective. Ulterior, deși propaganda oficială a bătut atâta monedă pe semnificația Congresului al IX-lea, textul acestui raport a devenit tot mai greu accesibil. Reformismul mult trâmbițat al anilor de început ai domniei lui Ceaușescu a fost abandonat, mai ales după 1968. Simplu spus, hrușciovismul lui Ceaușescu a fost unul pur tactic”, mai nota Tismăneanu.