Despre acest domnitor, Nicolae Iorga scria: „Ioniță Sturza a fost un om foarte stimabil și un domn bun. A venit în domnie sărac și tot sărac a părăsit-o”.
Însă, după obiceiul pământului, domnia sa a dat naștere unei strașnice opoziții din partea boierilor refugiați în Bucovina.
Între altele ei îl învinuiau pe Domn că a pus dări grele pe țară și pe boieri, așa că țare geme, că dările se încasează cu strășnicie ceea ce revoltă țara, că înaltul cler e și el supus la dări, că veniturile mănăstirilor grecești au fost sechestrate pentru Domnie, că cutia milelor a fost golită, iar sumele afectate pentru diferite ospicii de umanitate au fost vărsate în casetele sale, că a scutit de plată pe cei mai avuți birnici, încărcând pe cei mai săraci și alte abuzuri de felul acesta.
Alexandru Băleanu arată, invocând dosarele vechiului subsecretariat de Stat al Moldovei păstrate la Arhivele Statului Iași, însă că învinuirile erau total nedrepte.
Ioniță Sturza, care a murit pe 3 februarie 1842, apare ca un om demn, care caută să spulbere toate acuzațiile nedrepte ce i-au adus „gonașii” lui, ca un mare patriot și ca un om cu totul dezinteresat, care, primind „frâul ocârmuirii” în niște împrejurări grele „când țara era prădată, boerimea fugită peste hotar, norodul împrăștiat, orașul ars, liniștea țării înfricoșată mai în toate zilele din partea eteriștilor, care nu încetau de la țări străine a urzi chipuri să între iar în țară, când visteria era cu totul sleită”, în aceste îmrejurări el a făcut tot ce i-a stat în putere spre a restabili ordinea, liniștea și siguranța, jertfiând nu numai „interesele și liniștea sa”, dar dând visteriei „și însuși însemnăturile care îi fuseseră hotărâte ca o leafă”.
El apare ca un om drept și milostiv, care n-a îngăduit nimănui să se folosească „din paguba orfanului și a văduvei”, câștigându-și din această pricină mulți dușmani.
Ioniță Surza era, potrivit istoricului ieșean, un om animat de cele mai curate și neprihănite simțăminte naționale, hotărât în acțiune, care n-a urmărit altceva decât ridicarea țării, sporindu-i prestigiul.
La adânci bătrâneți, când nu mai era Domn, Ioniță Sturza era urmărit din toate părțile de creditori.
Născut în 1762, Ioniță Sturza a domnit din 21 inie 1822 până pe 5 mai 1828.
Se trăgea dintr-o veche familie boierească. A fost numit de turci, la cererea boierilor mici din țară, împotriva voinței boierilor emigrați în timpul ocupației turcești și după revoluția lui Tudor Vladimirescu, care cereau conducera țării pentru ei.
Intențiile bune ale lui Sturza au fost multă vreme paralizate de acțiunile acestora.
Abia în 1826, după Convenția de la Cetatea Albă (Akkerman), care reglementa din nou raportul Principatelor Române față de Rusia și Turcia, boierii s-au reîntors zgomotoși în țară.
Împăcarea lor cu Domnul a costat mult Moldova, pe lângă multe alte favoruri, s-au făcut scutiri de dări și de la armată.
