“Prin înființarea NATO în 1949, SUA și-au încălcat propriul principiu legat de politica lor externă: niciodată să nu intre în alianțe de securitate cu puteri imprevizibile din Europa. Războiul Rece și blocada Berlinului din 1948 au adus SUA în inima Europei”, notează Sueddeutsche Zeitung.
Germans down
“Baron Ismay a definit clar menirea și scopul alianței de apărare a vestului: to keep American in, the Russians out and the Germans down, adică rămânerea americanilor în Europa de Vest, ținerea rușilor în afară și a germanilor jos”, adaugă jurnaliștii germani cu amărăciune. Lionel Baron Ismay a fost șeful de cabinet al premierului britanic Winston Churchill începând cu 1940. În 1952 a fost numit pentru cinci ani secretar general al NATO.
În 1951, Senatul a aprobat staționarea a sute de mii de soldati americani în Europa de Vest, cei mai mulți în Republica Federală Germană (RFG). “Conflictul învingătorilor a oferit o șansă de a evada din statutul de învinși”, descrie publicistul Peter Bender “turnura koperniciană”.
Germanii erau și în est și în vest, despărțiți de Cortina de Fier, dar în continuare curtați. Până în anii 60, Aliații nu au uitat de episodul din 1919, când, deși la pământ după Tratatul de la Versailles, Germaniei i-au trebuit doar două decenii pentru a invada Polonia și a declanșa un nou război mondial.
Reunificarea, cerută de Stalin
“În 1952, când Stalin a cerut într-o notă reunificarea, dar și transformarea Germaniei într-un stat neutru, s-a dat alarma în guvernele statelor NATO: cât de ușor ar putea o astfel de Germanie scăpa de sub controlul democrațiilor vestice? Nu s-ar fi ajuns niciodată acolo și vestul nici nu ar fi permis vreodată să se ajunga acolo”, notează sursa citată.
Unul dintre principalii opozanți ai reunificării Germaniei a fost ministrul de Externe britanic de la acea vreme, Ernest Bevin. “Ar fi cel mai rău lucru cu putință să avem o Germanie reunificată, în asentimentul Rusiei sau chiar condusă de aceasta”, ar fi declarat Bevin în 1946. Au rămas neclare planurile lui Stalin privind această reunificare, mai ales că el avea să moară după un an de la acele note, în 1953.
Deși părea ceva de neimaginat la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, ambelor state germane li s-a permis să își reconstruiască armata.
În anii 80, RFG ajunsese la o armată de 500.000 de soldați și 4.500 de tancuri, principala armăconvenționalăa germanilor.
Până în 1989, exercițiile NATO pe dealurile și câmpiile din jurul satelor germane erau lucruri obișnuite.
În decursul celor 45 de ani s-a format o legătură
puternică între soldați și populația locală.
Vietnam, eterna problemă
Un moment tensionat al relaților RFG-SUA a avut loc la mijlocul anilor 60, când președintele american Lyndon B.Johnson i-a cerut cancelarului german Ludwig Erhardt, ca, în semn de recunoștință pentru protecția oferită de SUA, RFG să trimită soldați în Vietnam.
Refuzul nemților i-a luat prin surprindere pe americani, războiul din Vietnam aducându-le mari prejudicii de imagine acestora în RFG și în Europa.
“Inițial susținerea pentru NATO a fost mare în Vest, mai ales de teama comunismului. Pentru mulți dintre ofițerii din Wehrmacht, nu toți, a urmat o epocă de colaborare cu aliații din Vest”, scrie autorul.
CASETA
Un câmp de luptă nuclear
La mijlocul anilor 50,relațiile dintre Est și Vest au devenit extrem de tensionate. “Ideea că Germania și Europa se vor transforma într-un câmp de luptă nuclear mi-a răpit somnul în multe nopți”, susține ofițerul de legătură al RFG cu NATO, Peter von Butler.
Sursa citată amintește că în RDG era interzis prin lege ca cineva să critice alianțele militare ale statului, în timp ce în anii 80, în RFG au fost mișcări masive de protest în rândul civililor împotriva unei noi înzestrări militare împotriva ”pericolului unui atac nuclear”.
“Când a căzut Zidul Berlinului, NATO își atinsese cele trei misiuni: americanii au rămas, rușii nu au mai venit și nemții au devenit o națiune civilă. Atunci a început o nouă epocă”, este concluzia celor de la Sueddeutsche Zeitung.
Materialul folosit la această documentare trebuie privit și prin prisma tensiunilor dintre SUA și țările UE care susțin înființarea unei armate europene.
