De aceea, la Conferința pentru Pace în 25 ianuarie 1919 s-a constituit o comisie compusă din 15 membri pentru a studia cum s-ar putea ajunge la o legislație internațională a muncii. Timp de 35 de ședințe, Comisia a pregătit raportul și textul care trebuiau prezentate Conferinței Păcii și care cuprindea și proiectul unei convenții prevăzând un organism permanent de legislație internațională a muncii, care prin partea a XIII-a a Tratatului de Pace trebuia să fie Biroul Internațional al Muncii.
Scopul BIM era să stabilească pretutindedeni un regim de muncă „într-adevăr omenos” și de a căuta „să aplice, cu toate rezervele pe care le impune suveranitatea fiecărui stat și procedura ce o are, o legislație internațională a muncii”.
Pentru a-și atinge scopul, BIM era înainte de toate un „Clearing House”, un centru de informații asupra mișcării economice și sociale a fiecărei țări (Art. 396 al Tratatului), și avea însărcinarea de a centraliza și de a împărți toate informațiile, raportându-se la reglementarea internațională a condițiilor lucrătorilor și a regimului de lucru. BIM edita un buletin periodic de informații.
BIM, a cărui activitate era sub controlul Consiliului Societății Națiunilor, era compus din trei organisme: Secțiunea diplomatică care pregătea lucările conferințelor viitoare, trimitea chestionare guvernelor, compara și făcea dări de seamă etc; Secțiunea tehnică care se ocupa cu toate chestiunile importante ca șomajul, munca agricolă etc; Secțiunea de informații.
BIM, deși autonom, făcea parte din ansamblul de instituții ale Societății Națiunilor. Constituția Curții Permanente de Justiție prevedea numirea a patru consilieri de către BIM, care să poată fi consultați de judecători în procesele privitoare la muncă.
Primele probleme propuse de BIM spre ratificare sub forma de convenții statelor membre au fost: orele de muncă, vârsta de primire la muncă a copiilor, șomajul, lucrul de noapte, concediu și indemnizațiile femeilor gravide.
Țelul BIM era să se ajungă la o legislație internațională a muncii.
