În fabrica pușcăriei Aiud, inginerii au fost plasați într-un birou special. Nici ei și nici altcineva nu înțelegeau cu se puteau ei ocupa acolo din moment ce atâția alți ingineri erau folosiți ca muncitori necalificați.
La puțin timp au sosit în fabrică doi „ștabi” de la minister, despre care se spunea că sunt colonei-ingineri, șefii producției peste întreprinderile Ministerului Afacerilor Interne, deși numai a așa ceva nu arătau.
Ei au întrebat grupul lui Stambuleanu dacă se angajează să proiecteze și să fabrice o motocicletă, ce trebuia să fie prototipul unei viitoare producții de serie. Deși niciunul nu proiectase vreodată o motocicletă, au zis da în cor, alternativa fiind izolarea în celulă, își amintea Ion Diaconescu.
Decretul de grațiere
Li s-au adus cărți de specialitate și după ce proiectul a început să avanseze le-au fost aduse utilaje scumpe, inclusiv un cuptor din import pentru turnarea unor piese speciale.
S-a lucrat intens toată iarna 1954-1955. În primăvară rezultatele erau vizibile, dar lucrările nu avansau în ritmul dorit de cei doi ștabi.
Ca să-i mobilizeze pe ingineri, au lansat zvonul că la 23 august se va da un decret de grațiere special pentru deținuții care lucrează la motocicletă drept răsplată, cu condiția ca motocicleta să fie gata până atunci.
Pentru a-și întări afirmația, ei întrebau zilnic pe ingineri ce pedepse au. Dacă cel întrebat răspundea că are de executat zece ani, atunci colonelul îl bătea amical pe umăr și-i spune: „Te poți considera un om liber!”.
Dacă deținutul avea o pedeapsă d mare, de exemplu 25 de ani, atunci colonelul îl asigura că i se va reduce trei sferturi și că, ținând seama de ce executase până atunci, în maxim un an era acasă.
Entuziaști, deținuții dădeau bătaie cu construcția motocicletei, pentru ca treaba să fie gata de 23 august.
S-a târât o sută de metri
Unii deținuți care nu făceau parte din colectivul motociletei îi priveau cu invidie și regretau că n-au avut șansa să fie și ei angrenați în construcția prototipului.
În ultima săptămână înainte de scadență se lucra nebunește. Coloneii stăteau cu rândul în fabrică încurajându-i pe ingineri și împărțindu-le cu mărinimie țigări.
Cu o zi înainte de 23 august, lucrarea a fost terminată: motocicleta a fost realizată în două exemplare, unul pus în funcțiune și altul pe bancul de rodaj.
Motocicleta era destul de aspectuoasă, ba a și mers vreo sută de metri prin curtea fabricii, abia târându-se. Ștabii au suit-o într-un camion și au plecat cu ea glonț la București.
De atunci nu i-a mai văzut nimeni la Aiud, cum nu a văzut nimeni decretul de grațiere. Ba mai mult, la sfîrșitul lui august, când deținuților li s-au dat cartele, au avut surpriza să constate că până și costul țigărilor împărțite cu mărinimie de colonei le-a fost oprit.
Pe 23 august 1955, într-o vitrină specială în București, putea fi văzută motocicleta cu mențiunea: „Realizată de către Secția de Producție a M.A.I.”.
Cel de-al doilea exemplar și întregul utilaj scump, inclusiv cuptorul electric din import, au rămas în paragină în atelierul de la Aiud.
Sursa: Ion Diaconescu, „Temnița, destinul generației noastre”
