Moartea lui Petronius
În jurul lui Petronius există multe incertitudini, multe pasaje lipsă, multă vaguitate. Cu toate acestea, Tacitus, în cartea a XVI-a din opera ,,Anale” îi creionează lui Petronius un portret demn de un hedonist, de un epicurean care a trăit în vremuri sumbre, cele ale lui Nero. Spune Tacitus: ,,Cu cât era mai deschis la vorbă și mai larg la pungă, învederându-se întotdeauna printr-o fire nepăsătoare, cu atât mai plăcut apărea în ochii tutor prin simplitatea purtării sale”.
Petronis a asumat și o funcție politică, cea de consul al Bythiniei, devenind apoi un prieten apropiat al capriciosului împărat Nero, tocmai pentru că stilul de viață al lui Petronius erau pe placul viciosului fiu al Agrippinei. Apropierea de cea mai însemnată figură a timpurilor avea însă un dublu tăiș: ea te putea propulsa într-o sferă a celor privilegiați și puternici, dar foarte bine intrai prin aceasta într-o zonă unde cea mai mică greșeală, reală sau închipuită, care ți se imputa te putea elimina definitiv. Stârnind gelozia prefectului pretoriului, Tigellinus, Petronius ajunge să fie acuzat, pe baza mărturiei unui sclav instruit de prefect, că a făcut parte din Conspirația lui Piso, adversarul lui Nero. Realizând că nu putea ieși din această situație, că nu îl putea îndupleca pe crudul Nero, hedonistul Petronius alege o ieșire din scenă demnă de cea mai mare demnitate stoică: se sinucide, după ce ospătează cu apropiații și ascultă recitându-se ,,poezii lirice plăcute și stihuri fără un conținut adânc”.
Testamentul lui Petronius dă seama de calitatea sa morală. Nu îl lingușește pe Nero, nu se justifică, nu încearcă să zugrăvească nimic în culori nefirești. Conform lui Tacitus, Petronius și-a redactat testamentul fără a ierta nimic și fără a menaja pe nimeni, ,,dând toate numele desfrânaților și ale femeilor stricate, precum și fiecare viciu nou practicat”. Demn, nobil, rafinat, Petronius a părăsit viața așa cum a tratat-o în opera sa: ridiculizând-o și expunând prostia și fanfaronada, pe care le-a expus spumos în celebrul ospăț al lui Trimalchio. Mai mult decât atât, destinul lui Petronius revelează pericolul în care un intelectual se pune atunci când decide să intre în cercul intim al unui potentat al vremii, de la recunoaștere, apreciere și glorificare ajungând într-o clipă să cadă în dizgrație și să nu aibă altă ieșire demnă decât sinuciderea.
