“Aceste noţiuni nu se unesc nici cu ideile democratice şi nu pornesc de la oamenii simpli din popor. Ele de obiceiu sunt cultivate de păturile cele mai înalte ale societăţii şi sunt de origine feudală. O aşa numită aristocraţie a banului susţine şi cultivă mituirea, o aristocraţie, care nu numai că este obişnuită a-şi procura cu bani toate fericirile pământeşti, ci care e perfect conştient de puterea ascunsă a banului. Astfel mituirea nu se potriveşte cu ideile democratice, cari stăpânesc lumea şi cu atât mai puţin are ea loc într-un stat democratic, cum ar fi să fie al nostru”.
În articol era era inserat ţi un avertisment dat saşilor de un conaţional al lor întors de curând din străinătate: “Să se întâmple, ca să pătrundă şi la noi acest sistem (al mituirii) aceasta ar însemna pentru noi o mare năpastă, decât cum a fost pe vremuri năvălirea Mongolilor şi Tătarilor”.
Revista Economică, care apărea la Sibiu, comenta pe marginea articolului din ziarul săsesc: “Nu ştim pe seama cui şi din ce prilej au fost făcute reflexiunile din ziarul săsesc, referitoare la morala public şi în special la mituire, dar credem că nu strică să luăm şi noi notă de ele pe viitor”.
Sun titlul “Mituire”, revista românească mai nota: “O noţiune până acum, din norocire, prea puţin cunoscută la poporul nostru! Să promiţi, sau să faci unui funcţionar public sau privat daruri pentru servicii pe cari respectivul funcţionar ar fi dator să ţi le facă gratuit în exercitarea cinstită a oficiului său. Mita – darul ce-l faci – mai are adeseori şi scopul ca nenorocitul să-ţi facă şi servicii cari trec peste cercul său de competinţă, sau se abat dela regulamentele respectiv legile impuse lui spre a le observa şi respecta. Mita constă mai adeseori din valori reale: bani şi ca atare are puterea diabolică de a altera caractere şi conştiinţe, slăbindule şi mai în urmă tâmpindu-le cu desăvîrşire. La mituire sunt, în mod, natural, totdeauna doi factori: mituitorul (corupătorul) şi mituitul (coruptul, coruptibilul) sau jertfa.
În viaţa privată acest scârbos păcat vine mai rar înainte, dar este cu atât mai obicinuit în viaţa public, în gospodăria statelor. Funcţionarii întreprinderilor private încă pot fi expuşi ispitelor de a fi mituiţi în paguba întreprinderilor la cari servesc, s-au văzut cazuri ca întreprinderi promiţătoare să sucombe în urma lăcomiei şi mituibilităţii conducătorilor proprii. Cred că nici nu e necesar să mai constatăm la acest loc că la întreprinderile private cu character românesc, înţelegem aici în primul rând băncile noastre – cazuri de sceste slavă domnului! Nu am avut de înregistrat până acum”.
