Se știe că Constantin Mille a fost ateu. Necredința i-a insuflat-o din fragedă copilărie tatăl său, iconoclast, și severitatea excesivă a mamei.
„Poate de ciudă și de necazul mamei am început să nu mai cred.
La biserică trebuia să stau binișor, să nu mă mișc, să fac cruce cum se cade.
- Dar bine, Dinule, nu ți-e tușine să stai așa la Sfintele daruri? Apoi, la Evanghelie, parcă erai la bal, îți venea să joci.
- Dinule nu sta cu coatele pe strană.
- Dinule, am să te urechesc când vei mai ieși la anaforă înaintea coanei Frușinița”.
Întreaga poveste o găsim în romanul lui Mille, Dinu Millan, care nu este decât o autobiografie, având ca motto „Nimica sfânt”, și în care nu sunt uitate nici versurile
În durerea mea păgână
De-aș avea putere eu,
Aș lua pământu-n mână
Și-aș svârli în Dumnezeu.
Ani îndelungați, acestea i-au fost ideile. În 1880, e eliminat dintre studenții Facultății de Drept din Iași pentru propaganda subversivă, iar, mai târziu, când se înscrie în partidul socialist, tună și fulgeră contra popilor, credinței și bisericii, în versurile apărute sub titlul „Din caietul roșu”, mai ales în „Amor și răzvrătire”.
Cel mai mare admirator al poeziilor lui e… Eminescu!
Tocmai murise primul nostru filozof, Conta.
Deși ateu și el, oficialitatea îl înmormântează cu slujbă religioasă, ceea ce dă naștere la polemici.
Mille, indignat la rândul lui, protestează:
Astfel voi ați luat sfiștocul
Și veștmintele pompoase,
Și pe acel ce contra voastră
Toată viața a luptat,
Când din el nu mai rămâne
Decât cărnuri reci și oase,
Când știți bine că nu poate
Din nou fruntea să-și ridice
Și cu vorba-i ca un trăznet
Peste capu-vă să pice,
Voi sărmanul trup acuma
Îl mânjiți nerușinat.
Dar poetul îl consolează și termină:
Dormi în pace, îți rămâne
După moarte altă viață.
Nu popimea, turmă proastă,
Îți va șterge lucrul tău.
Nu acei ce te insultă
Când tu nu mai ești de față
Te va da lui Dumnezeu…
ci eternității divine îl va da pe filozof ei ce au supt de la profesor „al științei dulce lapte”, ei nebunii, copiii svânturați ai necredinței” – și cu toate acestea, când i-a sosit ceasul să plece pe drumul de apoi „cu picioarele înainte”, Constantin Mille a pornit-o tot cu onorurile creștinești, ba, mi se pare, și împărtășit, iar crucea mult hulită e încrustată de mult pe piatra care-i acoperă mormântul, lângă care pâlpâie flacăra mică a candelei de veghe.
Cum s-a întâmplat minunea?
Convertirea a trecut aproape nebăgată în seamă, deși, desigur, e interesantă.
Ea nu s-a înfăptuit în extremis, de frica morții, cum se obișnuiește, ci cu mult înainte.
Rămas văduv prin divorț, directorul Adevărului se căsătorește din nou, de astă data cu o femeie evlavioasă, d-na Dimitrie Boldur Epureanu, sora prietenului său intim Nestor Cincu.
