Evenimentul Istoric > Articole online > România regală > Ministrul de finanțe interbelic care a plecat din guvern pentru că se trăgeau sfori este aruncat în pușcărie de comuniști
Articole online

Ministrul de finanțe interbelic care a plecat din guvern pentru că se trăgeau sfori este aruncat în pușcărie de comuniști

În perioada 1927-1940 a fost ales de șase ori deputat din partea Partidului Naţional Liberal, în care se înscrisese în 1915, şi o dată senator, propunere venită din partea breslei industriaşilor.

În perioada noiembrie – decembrie 1933, a ocupat funcţia de subsecretar de stat la finanţe, făcând parte din guvernul prezidat de I.G.Duca, iar din ianuarie 1934, după asasinarea primului ministru de către legionari, în cadrul guvernului a cărui conducere a fost preluată de Gheorghe Tatarăscu, a ocupat portofoliul finanţelor, rămânând până în februarie 1935, când a demisionat, explicând acest gest astfel:

„Eu sunt profesor şi nu pot susţine un lucru la catedră şi alt lucru pe banca ministerială”.

În această perioadă, atât ca subsecretar de stat cât şi ca ministru, trăieşte un acut sentiment de insatisfacţie, deoarece nu s-a putut împăca sub nici o formă cu primordialitatea intereselor personale sau partinice în faţa celor ale ţării, constatând cu amărăciune că „se trag sfori” şi „schimbăm politica de la o zi la alta”.

În toate funcţiile pe care le-a deţinut, s-a remarcat printr-o corectitudine dusă până la extrem, excesivă după opinia unora, refuzând să facă compromisuri şi concesii pe care alţii le făceau fără scrupule.

La retragerea sa din echipa guvernamentală, Gheorghe Tatarăscu avea să spună: „prea profesor, prea ortodox”.

Condamnat în lotul foștilor demnitari

Regimul comunist nu avea nevoie de intelectuali de statura şi verticalitatea lui în învăţământul superior, astfel în 1947 l-a îndepărtat de la catedră, iar cu ocazia reorganizării Academiei Române, în 1948, nu i-a mai fost reconfirmată calitatea de academician.

Mai mult, în iunie 1950 este arestat şi întemniţat la Sighet, pentru „activitate intensă contra clasei muncitoare”, împreună cu majoritatea elitei intelectuale şi politice româneşti din perioada interbelică, în așa numitul lot al foștilor demnitari.

Eliberat după cinci ani, se retrage din viaţa publică, dedicându-şi întreaga viaţă cercetării ştiinţifice.

Rănit la Brașov, luptă la Mărășești

Victor Slăvescu, căci despre el vorbim, s-a născut la 23 mai/5 iunie 1891, la Rucăr, judeţul Argeş. După studii secundare la Piteşti şi la Bucureşti, în 1911 a devenit student la Universitatea din Paris.

Şi-a continuat pregătirea la universităţile din München şi Hale, unde, în 1914, a obţinut doctoratul în ştiinţe economice,

Revenit în ţară, în 1915, a fost ajutor de contabil la Banca Românească, începând să publice în revistele Argus şi Democraţia.

A participat, ca voluntar, la campania din anul 1916, fiind rănit într-o luptă lângă Braşov după care a fost spitalizat timp de şase luni.

La ieşirea din spital a plecat din nou trimis pe front, de această dată pe cel din Moldova, luând parte la bătălia de la Mărăşeşti, având gradul de locotenent-colonel.

Perioada interbelică

După terminarea Primului Război Mondial a deţinut numeroase funcţii: subdirector la Centrala Băncii Româneşti, director şi subdirector general al Societăţii Naţionale de Credit Industrial, consilier tehnic la Direcţia datoriei publice din Ministerul Finanţelor, subsecretar de stat la Ministerul de Finanţe (1934, 1934-1935), ministru de Finanţe (1934-1935), ministru al Înzestrării Armatei (1939-1940). În paralel, a fost profesor la Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Bucureşti, iar din 1930 devine profesor titular la Catedra de Monedă-Credit-Schimb şi Tehnică Bancară.

Preocupările sale în domeniul economiei s-au concretizat într-un număr impresionant de lucrări, consacrate diferitelor instituţii bancare româneşti, structurii şi evoluţiei lor, dintre care: Băncile comerciale mici din România (1915), Banca Generală Română şi războiul naţional (1918), Istoricul Băncii Naţionale a României 1880-1924″ (1925), Politica bancară a României şi depresiunea economică mondială (1932). Are şi o serie de scrieri dedicate învăţământului superior de specialitate: Curs de transporturi (1925), Curs de tehnică bancară (1929), Curs de întreprinderi comerciale (1930), Elemente de economie politică (1936) etc.

A mai publicat şi un mare număr de studii de istorie a gândirii economice naţionale, prin evocarea biografică a celor mai de seamă reprezentanţi ai ei (Ion Ghica, Nicolae Suţu, Victor Bădulescu ş.a.).

A fost preşedintele Asociaţiei Generale a Economiştilor din România, iniţiind un ciclu de conferinţe consacrate aspectelor crizei economice din România; preşedinte al Uniunii Generale a Industriaşilor din România; membru al Societăţii Naţionale a Creditului Industrial.

Membru corespondent (din 23 mai 1936), apoi membru titular (din 20 mai 1939; repus în drepturi la 3 iul. 1990) al Academiei Române.

A murit la 24 septembrie 1977, la Bucureşti, lăsând în urmă, în afară de opera tipărită, încă 22 de lucrări (aproximativ 80 de volume), care au însumat peste 30 000 de pagini dactilografiate.

 

Registration

Aici iti poti reseta parola