Acum 157 de ani (1862), domn al Principatelor Unite, Alexandru Ioan Cuza semna Decretul Domnesc nr. 168 privind înfiinţarea Departamentului Trebilor Străine, în fapt, precursor al Ministerului Afacerilor Externe de astăzi.
Decretul a fost publicat la 1 august 1862 în „Monitorul. Jurnal Oficial al Principatelor Unite” (27.VII/8.VIII).
Înfiinţarea Ministerului Afacerilor Străine vine la scurt timp după un moment fundamental pentru naţiunea română: 24 ianuarie 1859, Unirea Principatelor Române sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza.
Ales la 5 ianuarie 1859 în Moldova şi 24 ianuarie în Ţara Românească, Alexandru Ioan Cuza a devenit domnitorul celor două ţări române.
Prin activitatea intensă politică şi diplomatică, pe lângă puterile vremii, Alexandru Ioan Cuza a reuşit, în 1862, să înfăptuiască unitatea administrativă şi constituţională a Principatelor Unite.
Astfel, la 24 ianuarie 1862 Moldova şi Ţara Românească au format statul unitar cu denumirea oficială ”Principatele Unite ale Ţării Româneşti şi Moldovei”, cu capitala la Bucureşti, fiind înfăptuită unificarea administrativă, cu o singură adunare legiuitoare şi un singur guvern.
După şase luni, a fost înfiinţat Ministerul Afacerilor Străine, condus de Apostol Arsache, ca o dovadă a recunoaşterii importanţei reprezentării intereselor naţionale ale statului nou format şi a promovării unităţii de neam şi de limbă.
Apostol Arsache, de origine aromână, a fost medic, economist, om politic, ministru de Externe şi prim-ministru interimar.
Primul ministru de Externe al României era născut în 1792 în satul Hotahova din Epir, o zona din nordul actualei Grecii.
A studiat la Viena, şi-a luat doctoratul în medicină la Halle în Saxonia, iar din 1814 a profesat medicina la Bucureşti.
Arsache a intrat în diplomaţia Valahiei încă din anul 1822, apoi şi în viaţa politică a principatului.
Apostol Arsache a fost un fervent susţinător al Unirii Principatelor Române, astfel că în şedinţa Adunării Elective a Ţării Româneşti din 24 ianuarie 1859 i-a acordat votul lui Alexandru Ioan Cuza.
În timpul cabinetului unic, condus de Barbu Catargiu, Arsache primeşte portofoliul Ministerului de Externe.
Din această poziţie încearcă să ofere ţării o viziune de politică externă proprie, trimiţând misiuni diplomatice în marile capitale europene.
Între 22 ianuarie şi 24 iunie 1862 a fost ministru la Ministerul Afacerilor Străine , iar între 8 şi 24 iunie 1862 Arsache a fost preşedinte ad interim al Consiliului de Miniştri, echivalentul primului-ministru, dupa asasinarea lui Barbu Catargiu.
Arsache a fost şi unul dintre marii filantropi care au ajutat cu bani statul grec, una dintre instituţiile de învăţămînt pe care le-a finanţat cu generozitate poartă şi azi numele său.
Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza a marcat intrarea într-o nouă etapă de afirmare a statului român, în raporturile sale cu statele europene, se arată într-o scurtă prezentare pe site-ul Ministerului român al Afacerilor Externe.
Printre măsurile de modernizare a statului şi a societăţii româneşti, s-a înscris şi organizarea Ministerului Afacerilor Externe.
Astfel, concomitent cu trimiterea la Paris şi la Constantinopol a unor reprezentanţi care aveau misiunea de a obţine recunoaşterea dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza, se organiza o nouă instituţie, sub titulatura oficială de Departamentul Trebilor Străine şi de Stat.
Decretul Domnesc semnat de Cuza prevedea înfiinţarea următoarelor secţii ale ministerului: Cancelarie, Afaceri Consulare, Politic, Contencios, Publicaţii Oficiale.
Apariţia instituţiei care avea ca principal obiectiv reglementarea legăturilor externe ale tânărului stat a impulsionat eforturile de emancipare politică şi de dobândire a unui statut internaţional, care să impună România drept stat independent şi suveran.
La început, corpul diplomatic a fost format mai ales din personalităţi care, prin contacte personale şi de familie în lumea diplomatică şi politică europeană, puteau face cunoscute dezideratele românilor, notează RADOR.
Politica externă, susţinută de un corp diplomatic profesionalizat, după model occidental, a oferit mijloacele politice de care factorii de decizie de la Bucureşti au avut nevoie pentru a pune în practică şi a susţine interesele generale ale societăţii româneşti.
