Capodopera de importanță muzeală a lui Nicolae Tonitza, „Cap de copil (Micuța unguroaică)”, se vinde pe 23 martie, în cadrul Licitației de Primăvară, cu prețul de pornire de 50.000 euro.
Mobilizat și trimis pe front, cade prizonier în luptele de la Turtucaia, de unde va fi trimis în lagărul de prizonieri din Kirjali, Bulgaria.
A fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III, pentru modul cum și-a condus compania din Regimentul 1 Grăniceri în Bătălia de la Turtucaia.
„Pentru exemplul de vitejie dat cu ocazia luptelor de la Turtucaia din august 1916. Rănit grav a dat probă de un devotament admirabil, uitând de suferințele sale pentru a nu se gândi decât la compania sa”, Înalt Decret no. 2189 din 6 iunie 1919.
După război se stabilește la București, unde – alături de participările la expoziții și ilustrări de cărți – colaborează la publicații de orientare socialistă cu desene și cronici artistice.
În perioada 1921-1924 locuiește la Vălenii de Munte. Devine redactor la revista Artele Frumoase.
În 1922 călătorește în Transilvania, unde îl cunoaște pe pictorul sătmărean Aurel Popp, cu care se va împrieteni și va purta o vastă corespondență.
În 1924 expune la Bienala din Veneția iar un an mai târziu se retrage din asociația „Arta Română” și – împreună cu Francisc Șirato, Oscar Han și Ștefan Dimitrescu – întemeiază „Grupul celor patru”.
În anii următori, până în 1934, au loc repetate expoziții ale „Grupului celor patru”.
Tonitza, între timp considerat „cel mai de seamă” pictor român în viață, expune și în străinătate: Barcelona (1929), Amsterdam (1930), Bruxelles (1935).
În 1933 ocupă catedra de pictură la Academia de Belle-Arte din Iași, rămasă vacantă în urma decesului lui Ștefan Dimitrescu iar în 1937 devine rector al Academiei.
În 1939 se îmbolnăvește grav și la 26 februarie 1940 se stinge din viață la București.
În semn de omagiu îi sunt expuse lucrări la Salonul Oficial și la expoziția din cadrul Lunii Bucureștilor”.
