În 2012, National Geographic publica un articol despre o statuetă din Roma antică, aflată acum la Museum für Kunst und Gewerbein (Muzeul artelor și meseriilor) din Hamburg. Statueta înfățișează o femeie cu pieptul gol, ținând în mână un obiect care seamănă cu o seceră. Până nu demult, istoricii au fost convinși că obiectul respectiv era un strigilis, o unealtă din bronz pentru curățarea pielii de murdărie, transpirație sau uleiul care se aplica înainte de îmbăiere.
Alfonso Manas, profesor la Universitatea din Granada, este convins însă că statueta, veche de aproximativ 2000 de ani, ține în mână o sica, adică o sabie scurtă și curbată, care făcea parte din arsenalul gladiatorilor de tipul thraex sau traci.
Afirmația lui Manas se bazează pe poziția corpului femeii. Aceasta privește în jos iar mâna cu care ține obiectul este întinsă și ridicată deasupra capului, într-o atitudine triumfătoare, care se potrivește prea puțin cu cea a unei femei care se pregătește de baie.
În plus, ea poartă un veșmânt în jurul coapselor, or, dacă s-ar fi pregătit de baie, ar fi trebuit să fie goală.
Mult mai plauzibilă, crede Manas, este că ipoteza înfățișează o războinică triumfătoare după ce a învins un oponent. O gladiatoare.
Ancient History notează că gladiatoarele aveau mai multe denumiri, potrivit documentelor perioadei: ludia, mulieres sau chiar amazonia. Un singur termen era evitat: feminae.
–Femei gladiatoare pe un basorelief din Halicarnas–
Unii oameni de știință au înțeles din acest amănunt că doar femeile din clasele inferioare ar fi luptat în arenă, alții însă nu sunt de acord, afirmând că există indicii că și cele din clasele superioare combăteau. Dacă luptau bine, primeau aceleași onoruri ca bărbații gladiatori.
Existau și legi speciale pentru femeile care luptau în arenă. În anul 11 d.Hr., Senatul roman interzicea ca o femeie liberă, cu vârsta sub 20 de ani, să devină gladiatoare. Acest lucru înseamnă că fenomenul femeilor gladiatoare era suficient de vechi pentru a fi reglementat printr-o lege. De asemenea, cuvântul „liberă” sugerează că sclavele nu erau supuse acestei interdicții.
Abia în anul 200 d.Hr. împăratul Septimius Severus (193-211) a interzis femeilor să participe la lupte, afirmând că astfel de spectacole arătau o lipsă de respect pentru femeie în general. El se temea și de posibilitatea ca femeile să participe ca atlete la jocurile olimpice, un aspect considerat ca o amenințare pentru ordinea socială.
În plină explozie a mișcării feministe #MeToo, dacă Severus ar fi trăit azi, ar fi fost el elogiat pentru grija pe care o arăta femeilor, opunându-se ca ele să devină eroine ale unor distracții sălbatice, sau, dimpotrivă, ar fi fost pus la zid, pentru discriminare și excluderea femeilor dintr-un segment al vieții sociale?
În ciuda decretului lui Severus, în secolul următor, femeile au continuat să coboare în arenă și să lupte. O inscripție descoperită în localitatea Ostia, apropiată de Roma, vorbește de lupte cu mulieres. Din nou, nu feminae. Adică „muieri”, nu „doamne”.
