Evenimentul Istoric > Articole online > Cum a aflat Marin Preda de la un pui de negru că limba se apără cu pumnii
Articole online

Cum a aflat Marin Preda de la un pui de negru că limba se apără cu pumnii

Joi, 14 iunie 1979.

Ies din blocul de pe bulevardul Republicii 72. Sunt abătut. Am fost s-o văd pe Marietta Sadova. Biata Marietta! Împuținată de bătrânețe, măcinată de boală, cu mintea ușor înnegurată, mai are încă destulă putere să-și recunoască prietenii și să spună versuri de Eminescu. Vocea îi e dulce, vibrantă, a unei mari artiste, dar răspunsă parcă de pe altă lume… Se lasă înserarea. În forfota străzii dau cu ochii de Marin Preda. E singur, merge clătinându-se, se izbește de trecători. Sper să nu mă vadă, încerc să-l evit, dar în secunda următoare mă pomenesc cu el în brațe.

– He-hee, bună seara, părinte, ia uite, domnule, ce surpriză – ce mai faci, monșer, n-ai mai trecut de mult pe la mine…

– Eu fac bine, dom’ Preda, dar dumneata?

– He-hee, Marin Preda a băut un pahar mai mult… dar nu prea mult… dă-o-n mă-sa de viață, asta e!…

– Încotro, dom’ Preda?

– Spre casă, monșer, spre casă.

– Stai pe aproape?

– Mai aci, lângă Mântuleasa, acasă mă duc.

Încerc să merg cu el câțiva pași, alături, dar el se-mpinge când în mine, când în alții. Îl apuc de braț și-l țin strâns, ocrotitor. Noroc că sunt în costum civil. Aici, la întretăierea bulevardului cu Calea Moșilor, traficul se rostogolește torențial, în toate direcțiile, și-mi dau seama că Preda n-ar putea traversa singur fără să se primejduiască.

– Dom’ Preda, te conduc puțin.

– Asta-mi face mare plăcere… N-ai mai trecut pe la mine… nici nu m-ai invitat pe la dumneata… așa, la un pahar, ca între scriitori… He-heei, am auzit eu că pe acolo pe unde stai dumneata se mai găsește câte un vin bun… he-hee, de ăla bătrân… copt de vremuri, cum zice Eminescu…

Nu-l întreb nici de unde vine, nici cu cine a mai fost, nici ce fel de vin a băut.

(…)

Ajungem în piațeta de lângă Mântuleasa. O grămadă de copii se joacă în faptul serii. Mingi, strigăte, hărmălaie, țipete, fluierături…

– De aici încotro, dom’ Preda?

– Stai, că aici trebuie să fie și copiii mei… Mi-ai văzut copiii?… Nu? … Aaa, am părinte, niște copii… He-hee, am niște copii…

M-am oprit, el își rotește ochii peste forfotă, își umflă pieptul și strigă:

– Bă!

Nu-l ia nimeni în seamă, glasul lui nu a biruit hărmălaia, copiii continuă să-și vadă de ale lor. Preda se umflă încă o dată și strigă din răsputeri:

– Băă!

Intrigați, câțiva băiețandri mai din apropiere lasă mingea și se apropie. Preda nu recunoaște pe nici unul.

– Ascultă, bă, copiii mei nu sunt pe aici?

Copiii ridică din umeri, nedumeriți. Ai cui copii? ar vrea să spună.

– Copiii lui Marin Preda, precizez eu.

Un băiețel mai mărișor se apropie și aude.

– Dumneavoastră sunteți Marin Preda? întreabă el parcă emoționat, uitându-se la mine cu vădit respect.

– Nu eu, dumnealui.

Copilul nu pare dispus să mă creadă, se uită când la mine, când la omulețul de sub brațul meu, care, probabil, nu seamănă cu ceea ce crede el, din spusele părinților sau de pe la școală, că ar trebui să fie autorul Moromeților.

– Cum, bă, zice acesta, nici măcar ăl mai mare nu e pe-aici? Nicușor…

Copiii se întreabă unul pe altul din priviri, apoi unul se dumirește:

– A-ha, ăla cu bicicleta verde.

– Nu, nu e cu noi, răspund copiii clătinând din capete.

Preda bombăni, ca și cum ei ar fi vinovați că Nicușor al lui nu e printre ei. Se poate însă să-l fi jignit confuzia. Apoi mă smucește:

– Hai acasă, că-i găsim acolo! Am, părinte, niște copii…

Intrăm pe strada lui (…)

– E departe casa?

– Uite-o acolo!… Aaa, am o casă, părinte, am o casă!… Am cumpărat-o eu, cu banii mei, precizează el cu trufie.

În fața casei, la poartă, dăm peste vreo patru-cinci copii, în plin scandal. Doi dintre ei se ceartă și se îmbrâncesc, ca într-un început sau un final de încăierare, ceilalți își dau coate pe margini. Acum e rândul meu să mă cred puțin băut: aud cuvinte și expresii englezești, o clipă am impresia că mă visez la Detroit…, unul din ei e un copil negru, negru adevărat, ca oricare din foștii mei vecini de pe strada Riopelle, cu părul sârmos și obrajii proaspăt ieșiți de sub peria lustragiului.

– Ce e, bă, cu voi aici? răcnește Preda către unul din copii, mai răsărit, lipit de poartă, în care-l bănuiesc pe Nicușor.

Acesta se uită la taică-său, pe jumătate ocrotit, pe jumătate speriat, și arată cu degetul spre negru. Acela s-a retras din doi pași, dar se pare că un sentiment de demnitate îl împiedică s-o ia la fugă. Totuși, pentru orice eventualitate, stă cu un picior în coardă. Desigur, trebuie să fie feciorul vreunui diplomat din vecinătate.

– De ce vă certați, mă?

Copiii tac, stingheriți. Mă simt obligat să intervin înainte ca puiul de negru să părăsească scena:

– Little boy, come on! What’ the matter with you? What happened over here?

Auzind vorbindu-se în limba lui, copilul se destinde într-o clipă, se apropie și începe să-mi dea explicații, anume că ei începuseră să se joace, apoi s-au luat la ceartă și, în cele din urmă, el l-a bătut pe acela (adică pe Nicușor). Uluit și amuzat în același timp, Preda urmărește conversația și-mi cere să traduc:

– Ce tot îndrugă cioroiul ăsta?

O fac cu exactitate, dar repede îmi dau seama că ar fi trebuit să trișez. De cum aude finalul certei, Preda mi se încordează sub braț și spumegă:

– Ce?… Mi-a bătut copilul?… Să-mi bată el copilul la poarta mea?… Lasă-mă, părinte, să-l belesc!

– Lasă-l, domnule, că s-au bătut în parte, încer eu să-l domolesc. Copii, ce să-i faci?… Nu-i așa, băiete, că v-ați bătut în parte? schimb eu graiul către puiul de negru.

– Nu, precizează acesta, spre disperarea mea, eu l-am bătut pe el, că eu sunt mai tare… Dar să știți că-mi pare rău.

Ochii copilului sunt negri și umezi, foarte mari și foarte umezi, și se uită drept în ochii mei și mă imploră, simțind cum în omul de lângă mine se dezlănțuie un tigru.

– Te-a bătut, mă? răcnește Preda la Nicușor.

Băiatul confirmă din cap, tatăl îl fulgeră întărâtat, pe negru:

– Bă, te belesc, m-auzi?…

Fac eforturi să-l stăpânesc, mai încerc o șansă de pace:

– Stai nițel, dom’ Preda, să anchetăm cauzele… Poți să-mi spui și mie, îl întreb pe negru, de ce l-ai bătut?

– Fiindcă a râs de limba mea, răspunde el în chipul cel mai firesc.

– Ei, a râs, s-o fi amuzat și el, așa…

– Nu, a râs în batjocură, precizează el.

– Ei, și dac-a râs? Trebuia să-l bați?

– Da, dar eu n-am râs de limba lui! se apără el cu argumentul suprem, ridicându-și umerii și sprâncenele.

Îi traduc lui Preda foarte exact și cu multă convingere, întârziind pe argument. Efectul e fulgerător. Trupul de lângă mine se destinde, cu brațul liber își potrivește pălăria.

– Din asta s-au luat?

– Din asta.

– Formidabil! exclamă el într-un târziu. Asta-i formidabil, să-ți aperi limba cu pumnii! Apoi se îndreaptă săre Nicușor: Așa e, mă, că ai râs de limba lui?

Nicușor confirmă din cap.

– Uite-acum să vă împăcați, îi poruncește tatăl, acum, în fața mea! Întinde-i mâna și spune-i că-ți pare rău! Acum!

Copiii se-mpacă, negrul e emoționat și fericit, apoi pleacă fluturând din mână. Eliberat și de mânia lui, și din strînsoarea mea, Preda îi vorbește iarăși lui Nicușor:

– Bă, tu m-asculți ce vorbesc eu aici? Pe asta, bă, să n-o uiți, că limba se apără și cu pumnii!… Marș în casă, zgaibă, că mai vorbim noi!

Copiii o zbughesc. În ce mă privește, rolul meu s-a isprăvit, o pot zbughi și eu.

– La revedere, dom’ Preda, noapte bună!

Nu mai bag de seamă dacă mi-a răspuns sau nu. Preda e preocupat de altceva. Dispare cu capu-n poartă:

– Auzi, domnule, să râză de limba omului!…

Registration

Aici iti poti reseta parola