Iată tot articolul: „Ni se pare însă că-n viaţa lui Haydn găsim o lege, un destin atât de ciudat, încât poate fi socotit caracteristic pentru viaţa oricărui artist, din totdeauna.
Într-adevăr, Haydn şi-a câştigat existenţa intrând în slujba unei familii de nobili austro-ungari. Pe acea vreme, funcţia de muzicant în familiile aristocrate era tot atât de necesară ca slujba de bucătar sau rândaş.
Muzicantul era plătit la fel, trebuia să poarte aceeaşi livrea şi să execute ordinele stăpânului, Haydn a aşteptat în fiecare dimineaţă în uniforma slugilor familiei Esterhazy, în faţa uşii stăpânului, să primească porunci. E drept că Haydn n-a fost bătut niciodată: muzica lui era plăcută!…
Era atât de plăcută încât a ajuns îndată cunoscută în toată Europa.
Poftit în Anglia
Gloria lui Haydn în Anglia era atât de necontestată, încât valetul-artist de pe malurile Dunării a fost poftit în Anglia la Oxford, unde i s-au acordat insignele şi diploma de doctor honoris causa (ca d-lui N. Iorga, acum 2-3 ani).
Acest destin de artist n-a încetat de a se menţine chiar după moartea lui Haydn. A fost decapitat, spre a i se păstra fruntea într-o vitrină şi a fi admirată de toată lumea. Azi, trupul marelui muzicant se odihneşte în mormântul lui, fără cap.
S-ar putea spune: „Ce importanţă are trupul, dacă avem capul?…”
Tocmai aici e ciudăţenia destinului lui Haydn!…
S-au găsit istoriografi meticuloşi care au dovedit că-n vitrina cu capul lui Haydn, pe dinaintea căruia defilează poporul admirativ, nu e capul lui Haydn: adevăratul cap a fost sustras îndată după moarte pentru cercetări ştiinţifice şi s-a pus în loc tidva cine ştie cărui dobitoc nevinovat şi care niciodată nu auzise poate de Haydn…”.
Onorat de Napoleon
Din articolul „Papa HAYDN”, vedeta autodidactă, iubitorul de farse, marele prieten al lui Mozart, publicat de Cristina Enache Aky, în ziarul Metropolis mai aflăm:
„Când Napoleon a invadat Viena, în 1809, Haydn a refuzat să își părăsească locuința și să se refugieze.
Faima sa era însă atât de mare încât Napoleon a trimis o gardă de onoare să vegheze la reședința bătrânului muzician, pentru ca nimeni să nu îl deranjeze.
Husarii francezi chiar au intonat o parte din oratoriul Creația, ceea ce se spune că l-ar fi emoționat pe bătrânul maestru. Câteva zile mai târziu, pe 31 mai 1809, Papa Haydn adormea în pace pentru totdeauna.
Relativ „în pace”, căci la scurt timp după înmormântare, capul lui Haydn a fost furat din mormânt de doi adepți ai „frenologiei”, o pseudo-știință care pretindea să identifice capacitățile mentale ale unei persoane după analiza craniului.
După multe aventuri, craniul lui Haydn s-a întors alături de trupul acestuia abia în 1954, rămânând acolo alături de un „craniu de substituție” care fusese adăugat între timp”.
Dintr-o familie cu 12 copii
Joseph Haydn s-a născut pe 31 martie 1732 în satul Rohrau, la est de Viena, în regiunea de frontieră dintre Austria şi Ungaria. Războaiele otomane şi revoltele maghiarilor împotriva casei regale austriece Habsburg au umbrit copilăria lui Haydn.
El s-a născut într-o familie modestă , numărînd nu mai puţin de 12 copii, iar talentul său muzical ieşit din comun a fost descoperit de directorul şcolii săteşti, pe când Haydn avea doar şase ani.
Primul nobil care l-a sprijinit a fost Joseph Freiherr von Fürnberg, pentru care Haydn a compus şi cel dintîi cvartet de coarde. Astfel s-a născut un gen muzical specific pentru secolul al 18-lea.
Ulterior, Haydn a devenit directorul muzical şi „compozitorul de cameră” al contelui de Morzihn.
Încă înainte de a împlini 30 de ani, muzicianul a fost angajat ca vice-capelmaistru la Eisenstadt de către prinţul Paul Anton Esterhazy de Galanta, unul dintre cei mai bogaţi şi influenţi aristocraţi austro-ungari. Printre altele, Haydn a creat modele inovatoare ale simfoniilor în patru părţi, prin care a influenţat şi inspirat generaţii întregi de compozitori. Deja la începutul anilor 90 ai secolului al 18-lea, Haydn era o vedetă de rang european.
După moartea protectorului său, muzicianul s-a mutat la Viena, de unde a întreprins prima sa călătorie în Anglia. Dincolo de Canalul Mânecii, era deja o celebritate. Simfonia Nr. 74 fusese chiar publicată de o editură engleză.
