Luddismul: Atacul oamenilor asupra mașinilor

 

În 1811, țesătorii britanici se revoltă împotriva condițiilor de muncă și distrug utilajele mecanice din fabricile lor.

Formidabila creștere a productivității agricole cunoscută de Marea Britanie, în secolul al XVIII-lea, oferă unora dintre familiile țărănești prosperitatea și timpul necesar pentru a-și cumpăra războaie de țesut și a-și completa astfel veniturile.

Însă, inovațiile tehnice au și un revers: provoacă disponibilizarea multor țărani, care emigrează spre orașe în căutarea de locuri de muncă.

Acolo, muncitorii calificați și ucenicii, ei înșiși supuși concedierilor, în urma aceleiași revoluții tehnologice, văd cu disperare cum orașele lor se aglomerează cu forță de muncă concurentă, dispusă să accepte salarii sub nivelul pieței.

În zonele urbane, oamenii își smulg din mâini cărțile gânditorilor radicali, ca Thomas Paine. Arată chiar simpatia pentru iacobinii care au preluat conducerea Revoluției Franceze.

În 1794, creșterea tensiunii politice și sociale determină guvernul să suspende Habeas Corpus, legea care garantează libertatea juridică individuală a deținuților.

Cinci ani mai târziu, pachetul de legi Combination Acts interzice asocierea muncitorilor, ceea ce face imposibilă negocierea colectivă.

Conflictele între angajatori și angajați nu întârzie să apară.

Unii meșteșugari și țărani care și-au putut cumpăra o mașină au reușit să acumuleze puțin excedent de capital pe care îl investesc în industria care tocmai se naște, achiziționând noi mașini.

Concurența între acești industriași de primă generație dă aripi cursei inovațiilor tehnice, pentru a produce tot mai repede, mai mult și mai ieftin.

Explozia cererii determină o cascadă de invenții care sporesc capacitatea de producție, mai ales odată cu utilizarea în primele uzine a mașinilor cu aburi.

Încă din 1778, în Lancashire, muncitorii distruseseră războaiele de țesut mecanice, pentru că provocau scăderea salariilor și le devalorizau calificarea.

Acești meșteșugari văd cum priceperea pe care o dobândiseră cu greu în meseria lor nu mai servește la mare lucru în competiție cu precizia mașinilor.

Se înghesuie în uzine sub jugul contramaiștrilor, sunt supuși unor reglementări stricte și unor pedepse aspre. Totul, pe fondul controlului timpului de lucru în sunetul sirenei și al ritmului zgomotos al mașinilor.

Peste toate aceste schimbări dramatice intervenite în lumea muncii, scrie Hérodote, se adaugă interdicția de comerț între porturile britanice și porturile europene, instituită de Napoleon.

În plin război împotriva Marii Britanii, această interdicție îi privează pe britanici de accesul pe multe piețe, aruncând în șomaj mulți muncitori și obligând oamenii de afaceri – lipsiți de materii prime de calitate din cauza blocadei – să producă mărfuri mediocre.

În aceste condiții explozive, izbucnește conflictul. Totul începe la Arnold, un sat de lângă Nottingham, principalul oraș manufacturier din centrul Angliei.

Pe 11 martie, soldații regelui împrăștie un grup de muncitori șomeri care protestau. În aceeași noapte, aproape o sută de mașini sunt distruse cu lovituri de baros în uzinele care au tăiat salariile.

Sunt reacții colective, spontane și dispersate, care ajung însă curând coerente.

În noiembrie, în satul apropiat Bulwell, bărbați mascați și înarmați cu baroase și topoare distrug mai multe războaie de țesut ale manufacturierului Edward Hollingsworth.

În atac, se trag mai multe focuri de armă și un țesător își pierde viața. Intervenția rapidă a trupelor armate împiedică răspândirea răzmeriței, însă nemulțumirea mocnește.

În acest moment, industriașii încep să primească mesaje misterioase, semnate Generalul Ludd. Acest personaj imaginar dă numele mișcării de protest.

Se pare că numele a fost inspirat după cel al unui ucenic, Ned Luddlam, din Leicester, care distrusese cu lovituri de baros războiul de țesut al maistrului său.

Pe 12 aprilie 1811, se înregistrează prima distrugere a unei uzine, atunci când circa 300 de muncitori atacă filatura lui William Cartwright, din Nottingamshire, și distrug războaiele de țesut.

Mica trupă, însărcinată să păzească clădirea, rănește doi tineri protestatari, John Booth și Samuel Hartley, care sunt prinși și mor, fără a divulga numele tovarășilor lor.

În februarie 1812, Parlamentul aprobă Frame Breaking Bill, o lege care aplică pedeapsa cu moartea oricărei persoane care distruge un război de țesut. Opoziția este minimă. Lordul Byron, în singurul său discurs pe care îl va pronunța în Camera Lorzilor, întreabă: „Nu era suficient sânge în Codul vostru Penal?”

Represiunea continuă frenetic. Au loc 14 execuții, iar 13 persoane sunt deportate în Austria. Însă aceasta nu îi oprește pe „luddiți”. Creșterea proporțiilor protestelor face ca 12.000 de soldați să fie alocați pentru a le înăbuși, în timp ce doar 10.000 de britanici luptă cu Napoleon pe continent.

Acest lucru demonstrează nu doar gradul de teroare pe care luddiții îl inspirau autorităților, ci și dimensiunile pe care le capătă acest „război civil”.

Represiunea guvernului atinge paroxismul cu un proces care are la loc în York, în ianuarie 1813, încheiat cu condamnarea la moarte a 17 luddiți.

Cu câteva luni mai înainte, o serie de procese organizate la Lancaster se soldase cu 8 spânzurări și 17 deportări în Tasmania.

Pedepsele foarte grele și reluarea creșterii economice survenite la sfârșitul războaielor napoleoniene înăbușe mișcarea luddită în 1816. Însă această tragedie ridică o întrebare neliniștitoare și rămasă la fel de valabilă până azi: până unde poate merge Progresul?