După căderea monarhiei, fosta marină regală franceză se află în mare suferință, fiind lăsată în paragină. Puțini dintre vechii ofițeri nu au emigrat sau nu au fost decapitați, iar echipajele, însuflețite de ideile democratice nu mai vor să știe de disciplină.
Amiralul Louis Thomas Villaret de Joyeuse, care comandă escadra de la Brest, nu mai dispune decât de 23 de vase și 16 fregate, cu echipaje și ofițeri mediocri.
De Joyeuse este unul dintre puținii ofițeri de calitate rămași din vechiul regim care s-a pus în slujba Revoluției.
În acea zi fatidică de 1 iunie 1794, sau 13 prairial Anul II după calendarul revoluționar, el trebuie să asigure trecerea unui convoi uriaș de 170 de nave încărcate cu grâu venind dinspre America.
Încărcătura este așteptată cu nerăbdare în Franța înfometată.
„Glorioasa zi de 1 iunie”
Cele 33 de vase ale amiralului englez Richard Howe, bine echipate și bine comandate, distrug jumătate din escadra franceză și ucid 5000 de oameni. Această victorie a rămas în istoria Anglei drept „The Glorious First of June”.
Totuși, o mare parte din convoiul cu grâne reușește să se refugieze în port. Revoluția s-a salvat și de data aceasta la ustață.
Primele informații expediate către deputații Convenției la Paris vorbesc despre eroismul unei nave, „Le Vengeur” („Răzbunătorul”), care s-ar fi scufundat în vreme ce echipajul continua să strige din toți rărunchii: „Trăiască Patria, trăiască Republica!”
Vasului i se dedică ode ditirambice, precum cea a poetului André Chénier:
„Ridică-te, ieși din adâncuri,
Cadavru fumegând al Răzbunătorului.
Tu, care l-ai văzut pe francez învingător
Asupra englezilor, din flăcări și din unde.”
În realitate, echipajul Răzbunătorului a fost salvat de inamic și cei aproape 300 de ofițeri și mateloți vor fi eliberați câteva luni mai târziu.
Potrivit lui Alain Degny, expert la Muzeul Marinei, în cursul luptei Răzbunătorul și-a pierdut două catarge, o treime din echipaj și a început să ia apă prin sabordurile joase, ale căror închizători fuseseră smulse în contactul violent cu nava engleză HMS Brunswick.
Căpitanul Jean-François Renaudin consideră că vasul său este pierdut și se predă.
Trei vase engleze trimit șalupele de ajutor: „Alfred” , avându-l drept căpitan pe John Bazely, primește la bord o sută de francezi; „Rattler” (lt. John Winne) circa patruzeci; „Culloden” (cpt. Isaac Schomberg) 127.
Un laș la masă cu dușmanul
Aceștia își abandonează camarazii răniți la bordul Răzbunătorului. Mai mulți marinari refuză din patriotism să se suie la bordul navelor engleze, așteptând ajutor din partea navelor francez, ajutor care nu va veni.
Căpitanul Renaudin se suie la bordul lui „Culloden”, iar căpitanul Schomberg îl poftește în salonul navei sale unde îl tratează cu o gustare.
Astfel de respect între adversari era ceva obișnuit, iar uneori se întâmpla ca învinsul să-i ceară învingătorului un atestat că s-a bătut cu curaj, pentru a nu fi condamnat de Curtea Marțială.
Șocant este însă că Renaudin și-a părăsit vasul care continua să plutească și s-a așezat la masă, în timp ce o parte a echipajului său era pe punctul de a fi închițit de ape.
Numele lui Jean-François Renaudin continuă să fie gravat pe Arcul de Triumf de la Paris.
