Legenda presei românești Șantajul și Etajul se stinge într-o zi de 21 octombrie după ce a făcut o vizită secretă în România lui Ceaușescu

 

În perioada interbelică, inamicii săi îl etichetau ca „omul cu o mie de feţe”, „şacalul, cel care practica „şantajul şi etajul”, „cea mai odioasă întruchipare a gazetarului necinstit, versatil, afacerist, adevărat rechin al presei”.

Ziaristul şi prozatorul Pamfil Şeicaru s-a născut, pe 18 aprilie 1894, în Beceni, judeţul Buzău. A urmat cursurile gimnaziale la Tecuci şi cursul superior la Liceul Gh. Roşca Codreanu din Bârlad, absolvit în 1914.

A devenit student la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, şi-a întrerupt studiile, pe durata războiului, în 1916, apoi le-a terminat la Iaşi în 1918.

Aflat pe front în timpul Primului Război Mondial, a fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul în rang de Cavaler şi cu Croix de Guerre din partea guvernului francez. A debutat în 1911, în revista Freamătul din Tecuci, cu o încercare dramatică intitulată „Pe nemâncate”.

Publică cronici şi recenzii literare în publicaţiile Răsăritul, Junimea literară, Văpaia, Ramuri, Doina, Lumina, Steagul, România viitoare, Lumea ş.a.

În 1919 a scos la Bucureşti, apoi la Cernăuţi, împreună cu Cezar Petrescu, revista Hiena (1919-1924). A fost director al cotidianului Ora din Bucureşti (1921), apoi s-a aflat la conducerea ziarului Cuvântul.

A iniţiat, în ianuarie 1928, editarea unui nou cotidian, Curentul, pe care l-a condus până în 1944.

Prin efortul său zilnic, Curentul şi publicaţiile satelit ale acestui trust de presă au impus în jurnalistica românească interbelică o ţinută, rivalizând cu cele mai importante jurnale europene.

În 1939 a fost singurul ziarist român care a afirmat că așa-zisele garanții militare oferite de Marea Britanie și Franța pentru integritatea frontierelor României nu valorau nimic.

În fața pericolului nazist, „Anglia trebuie să se pregătească pentru propria apărare și abia după asta să garanteze și frontierele altor țări”.

Într-un articol publicat la 15 aprilie 1939 a intuit inevitabila sacrificare de către marile puteri a țărilor mici și mijlocii din Europa acelui timp.

În anii războiului, au rămas celebre polemicile lui cu comentatorul politic britanic Wickham Steed de la postul de radio Londra.

A fost ales de trei ori (1928, 1931, 1933) deputat independent în Parlamentul Românei.

În 1944, a părăsit ţara, iar în 1945 s-a stabilit în Spania, până în 1974, apoi în Germania.

Şi-a continuat activitatea publicistică în străinătate, colaborând cu mai multe ziare şi reviste spaniole şi germane. La Munchen, în ianuarie 1978, a făcut să apară o nouă serie a ziarului Curentul.

A scris şi lucrări de istorie, precum Istoria partidelor politice în România (1958) sau Istoria partidelor Naţional, Ţărănist şi Naţional-Ţărănist (I-II, 1963).

În 1945 a fost condamnat la moarte în contumacie de comuniști. În 1966 Ceaușescu l-a grațiat în urma unei ample acțiuni a Securității, după care a fost ajutat financiar să publice articole și cărți favorabile politicii de independență față de Moscova a lui Nicolae Ceaușescu.

În august 1977 a făcut o vizită secretă în România, organizată de Securitate.

A murit la Dachau, în Germania, pe 21 octombrie 1980.

La moartea sa, în octombrie 1980, primul ministru al Bavariei, Franz Josef Straub, l-a omagiat într-un mesaj, descriindu-l drept „un patriot român și eminent ziarist… Moștenirea pe care a lăsat-o compatrioților săi este lupta pentru dreptate, omenie și pace”.