“Se abrogă Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 903 din 18 august 1949 privind declararea zilei de 23 august ca sărbătoare naţională, precum şi orice alte dispoziţii contrare prezentei legi”. Aşa sună documentul care scotea din peisaj ziua de 23 August drept sărbătoare cu zi liberă pentru români, înlocuind-o cu o alta.
Este vorba despre Legea 10 din 1990, apărută în Monitorul Oficial nr. 95 din 1 august 1990, privind proclamarea zilei de 1 Decembrie ca Zi Naţională a României.
Legea a fost adoptată în Senat în şedinţa din 30 iulie 1990, în Adunarea Deputaţilor în şedinţa din 30 iulie 1990, şi promulgată de preşedintele Ion Iliescu la 31 iulie. Promulgarea s-a făcut în temeiul art. 82 lit. m din Decretul-lege nr.92 din 1990 pentru alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României, şi s-a dispus cu această ocazie şi publicarea ei în Monitorul Oficial.
Ziua Naţională este menţionată de Constituţia României din anul 1991, la articolul 12, alineatul 2.
Ea a fost sărbătorită pentru prima oară la 1 Decembrie 1990.
În timpul dictaturii comuniste, Ziua Naţională era marcată la 23 august, ziua în care România a întors armele, în 1944, scurtând cu şase luni războiul. Este ziua în care Regele Mihai, sprijinit de Blocul Naţional Democratic, l-a convocat pe mareşalul Ion Antonescu la Palatul Regal şi i-a cerut încheierea unui armistiţiu cu puterile aliate. Regele nu era de acord cu înaintarea Armatei Române în interiorul URSS, alături de Germania nazistă.
În cursul serii, Regele Mihai a transmis prin radio o proclamaţie către popor: "România a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii. Din acest moment încetează lupta şi orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice, precum şi starea de război cu Marea Britanie şi Statele Unite", spunea Regele Mihai I, în Proclamaţia pentru ţară rostită la radio, în seara zilei de 23 August 1944.
Ca urmare a acestui act, mareşalul Ion Antonescu şi miniştrii săi au fost arestaţi. România întorcea armele şi se alătura Naţiunilor Unite în lupta împotriva puterilor Axei.
A fost şi graniţa în timp între două momente istorice: încheierea Celui de-al Doilea Război Mondial şi începutul sovietizării României.
În monarhie, comunism şi democraţie, România a avut trei zile naţionale.
Prima, la 10 Mai, zi care celebra trei evenimente cruciale pentru istoria noastră:
– Depunerea jurământului de Regele Carol I în faţa Parlamentului (la 1866).
– Proclamarea Independenţei (1877).
– Ridicarea României la rangul de Regat (la 1881, prin încoronarea lui Carol I ca rege).
A doua, 23 August, după 1947, zi care a cunoscut mai multe reformulări, de la ziua "eliberării noastre de către glorioasa armată sovietică" până la ziua care omagia "revoluţia de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă", zi dedicată cuplului Ceauşescu.
Timp de decenii, pâna în 23 august 1989, Ziua Naţională a României a fost sărbătorită cu mare fast, cu demonstraţii militare şi coloane de oameni ai muncii, tineri, elevi şi copii, cu steaguri roşii ale Partidului Comunist şi tricolore, şi cu enorme portrete ale iubiţilor conducători comunişti care, cu timpul, au rămas doar doi, Nicolae şi Elena Ceauşescu.
A treia: 1 Decembrie 1918, zi adoptată după Revoluţie.
La 1 Decembrie 1918, Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, a românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, a hotărât unirea lor şi a teritoriilor locuite de ei cu România, totodată cerându-se un singur stat naţional.
Cu toate acestea, primul pas a fost făcut, de fapt, între 21 noiembrie-4 decembrie 1918. Când Sfatul Ţării din Basarabia a proclamat Republica Democratică Moldovenească. Apoi, la 24 ianuarie se adoptă declaraţia de Independenţă.
La 20 februarie/5 martie 1918 se semnează, la Buftea, Tratatul preliminar de pace între România și Puterile Centrale, pe baza căruia încep la București, la 9/22 martie, tratativele în vederea încheierii păcii, care avea ca bază câteva concesii: cedarea Dobrogei până la Dunăre, rectificări de frontieră în favoarea Austro-Ungariei şi impunerea unor grele condiții economice.
La 17/30 aprilie 1918 s-a înființat, la Paris, „Comitetul național al românilor din Transilvania și Bucovina”, sub președinția lui Traian Vuia, iar mai apoi a dr. Ion Cantacuzino, care a militat pentru dobândirea independenței Transilvaniei și unirea acesteia cu România.
La 24 aprilie/7 mai 1918 a avut loc semnarea Tratatului de pace de la București și a anexelor sale dintre România, pe de o parte, și Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria, Turcia, pe de altă parte.
La 15/28 noiembrie 1918, Comitetul Executiv al Consiliului Naţional din Bucovina, convoacă un Congres General al Bucovinei, la Palatul Mitropolitan din Cernăuţi, unde preşedintele Congresului, Iancu Flondor, citeşte moţiunea în care se afirmă că Bucovina este parte organică a Moldovei. Congresul hotărăşte unirea necondiţionată a Bucovinei în vechile ei hotare cu Regatul României.
La 1 decembrie 1918 Marea Adunare de la Alba-Iulia, constituită din 1.228 de delegaţi şi susţinută de 100.000 de persoane venite din toate colţurile ţării, adoptă o rezoluţie care consfinţeşte unirea tuturor românilor Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România, pe baze democratice, cu păstrarea unei autonomii locale și cu egalitatea naţionalităţilor și a religiilor, şi crearea unui singur stat naţional.
În documentul citit de Vasile Goldiş se arată că: „Adunarea națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România. Adunarea proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii române la întreg Banatul, cuprins între Mureș, Tisa și Dunăre.”
De asemenea, în document se mai solicită: „Deplină libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra și judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său și fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare și la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.
Egală îndreptăţire și deplină libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din Stat.
Înfăptuirea desăvârșită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieţii publice. Votul obștesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporţional, pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani, la reprezentarea în comune, judeţe ori parlament.
Desăvârșită libertate de presă, asociere și întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omenești.
Reforma agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăţilor, în special a proprietăţilor mari. În baza acestei conscrieri, desfiinţând fidei-comisele și în temeiul dreptului de a micșora după trebuinţă latifundiile, i se va face posibil ţăranului să-și creeze o proprietate (arător, pășune, pădure) cel puţin atât cât o să poată munci el și familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare e pe de o parte promovarea nivelării sociale, pe de altă parte, potenţarea producţiunii.
Muncitorimei industriale i se asigură aceleași drepturi și avantagii, care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus”.
La Adunarea de la Alba Iulia s-a constituit și Marele Consiliu Naţional Român, în fapt un organism legislativ, format din 200 de membri aleși și 50 de membri cooptaţi, aminteşte RADOR.
A doua zi, acest Consiliu a ales un guvern provizoriu, numit și Consiliul Dirigent al Transilvaniei, în frunte cu Iuliu Maniu. Consiliul a hotărât să trimită la București o delegaţie, condusă de episcopul de Caransebeș, Miron Cristea (care avea să devină viitorul Patriarh al României). Acesta, la 1/14 decembrie 1918, înmânează regelui Ferdinand I, Declaraţia de la Alba Iulia.
Apoi, legea unirii este ratificată prin Decretul-Lege nr. 3631 din 11 decembrie 1918, de către regele Ferdinand, fiind votată de Adunarea Deputaţilor în şedinta din 29 decembrie 1919, în unanimitate.
Ilustrul istoric Florin Constantiniu spunea că "Marea Unire din 1918 a fost şi rămâne pagina cea mai sublimă a istoriei româneşti".
„România nu s-a putut articula temeinic nici pe o suveranitate puternică până când nu a reuşit, în 1918, să aducă cu mare noroc şi Basarabia, Transilvania cu Bucovina, Banatul, Crişana şi Maramureşul”, spunea, la rândul său, istoricul Adrian Majuru.
SURSA FOTO: comunismulinromania.ro
