Se numea Tudor Vladimirescu. El s-a ridicat semeţ împotriva asupritorilor şi a zis:
„Până aici, hapsânilor şi lupilor şi şerpilor veninoşi! Cu arma vă vom alunga din ţară!”
A zis şi a chemat poporul la arme.
La glasul lui s-au răsculat mulţi bărbaţi înarmaţi, care cu ce au putut: furci, coase, topoare, sape… Cu aceşti răsculaţi şi cu pandurii săi, Tudor Vladimirescu a făcut o adevărată oaste.
Cu ea a pornit din Oltenia spre Bucureşti, cu gând să-i alunge pe boierii răi, pe fanarioţi şi pe turci.
Când a ajuns la râul Olt, s-a oprit să pregătească trecerea: adică să facă plute şi bărci.
Când plutele şi bărcile au fost gata, un pandur din straja lui Tudor a văzut că, în mijlocul râului, cineva se lupta din greu cu valurile, parcă ar fi vrut să treacă Oltul înot.
A dat de ştire căpitanului.
Acesta a trimis doi panduri cu o barcă să-l aducă la mal.
Apropiindu-se, cei din barcă au văzut că aceea care voia să treacă Oltul înot era o fată.
Au ajutat-o să iasă la mal.
Aici, sleită de puteri, a grăit în şoaptă: „Duceţi-mă la domnul Tudor!”.
Pandurii s-au mirat:
„Ce treabă ai tu cu domnul Tudor?”
„Îl paşte o mare primejdie… primejdie de moarte”, a gemut fata, gata să leşine.
„Aiurează!”, a strigat unul din panduri şi s-a repezit la dânsa şi i-a înfipt sabia în coastă.
Şi ar fi ucis-o pe loc, de nu l-ar fi oprit alţi panduri.
Văzând mânia pandurului, Tudor Vladimirescu a întrebat, răstit:
„De ce loveşti o femeie cu sabia?”.
„O spioană, Tudore!”.
„Spioană? Aduceţi-o aici, la cercetare”.
Doi bărbaţi o aduseră mai aproape.
„Spune, fată, cum te cheamă?”, a întrebat Tudor.
„Sunt Leana din Drăgăneşti, grăi fata. În satul nostru au poposit mii de poteraşi, cu poruncă de la domnie să te lovească, acum, la trecerea Oltului. Să te prindă şi să te omoare”.
„De unde ştii, Leano?”, a întrebat Tudor, descălecând de pe armăsarul lui alb.
„Am auzit pe mai-marele poteraşilor, pe căpitanii lor, zicând către ai lui:
„El, adică domnia ta, Tudore, o să treacă Oltul cu cea dintâi plută.
Voi pândiţi în sălcii şi vă repeziţi, ca lupii… în tabăra Iui, adică a domniei tale, Tudore, îl avem iscoadă pe Busuioc, care-i stă în preajmă şi-i va înfige pumnalul în spate, tocmai la coborârea de pe plută”.
„Busuioc, ai zis? întrebă Vladimirescu, încruntând sprâncenele şi împroşcând flăcări din ochi. Ai auzit tu bine, Leano?”.
„Am auzit bine”, adeveri fata şi căzu jos, istovită de puteri.
Sângele îi năvăli pe gură; gemu de trei ori şi-şi dete sufletul.
N-a mai avut când afla că pandurul care o lovise cu sabia se numea Busuioc.
Tudor însă îl zări cum cerca să fugă şi porunci, cu străşnicie:
„Prindeţi-l şi aduceţi-l la judecată!”.
N-a fost greu să-l dovedească pe acel Busuioc ceea ce era: iscoadă si trădător.
Pandurii i-au dat pedeapsa meritată: ştreangul.
Cu durere, Vladimirescu a poruncit să se sape mormânt pentru Leana, la rădăcina unui plop înalt, pe malul Oltului.
După ce au îngropat-o acolo, cu grijă şi cinste, ca pe o eroină, Tudor a zis:
„Cu viaţa ta ai izbăvit şi ai ajutat revoluţia. Fii binecuvântată, Leano, fată din Drăgăneşti!”.
Sursa: Povestiri istorice, Dumitru Almaș, Editura Nicol, București, 2005, pp. 135-138.
