La Mandravela cu Titi Menghină și Ditrichoaia într-o duminică din 1935

 

Reporterul Ion Dragomir publica în Ilustraţiunea Română din 30 octombrie 1935 articolul „Mandravela – răspântia blestemată”, pe care-l redăm integral:

Pe harta geografiei pitorești a oricărui mare oraș sunt puncte menite să ajungă la un renume.

La marginea Capitalei, trecând prin fața fostei mănăstiri Văcărești – între zidurile căreia atâția cetățeni „prăjiți” în focul afacerilor necurate zac acum la o „răcoare” bine meritată, – ajungi la Mandravela.

Două cârciumi, o tutungerie și o gheretă în care se vând fructe și pâine formează temelia acestui faimos punct geografic.

Tutunul e acelaș ca în toate debitele de pe raza Capitalei; pâinea, conformă ordonanței d-lui Donescu; iar vinul, în cârciumi, destul de „băubil”.

Deci, nu specialitățile tabagice ori alimentare fac renumele Mandravelei.

Să fie atunci spectacolul pușcăriașilor desbrăcați până la brâu, cari, străjuiți de gardieni cu puștile pe umăr, spulberă pământul spre a trasa prelungirea nouei șosele Văcărești?

Nu, desigur.

Oamenii de prin partea locului n-au preocupări estetice.

Mandravela îşi trage renumele de la blestemata încrucişare a două drumuri funeste.

Primul, duce spre puscărie; celălalt, spre casa de nebuni şi ţintirimul „Trei coceni” al cărui nume a fost schimbat în „Trei trandafiri” de văduvele tinere, neconsolate să ştie că răposaţii făuritori de iluzii matrimoniale zac sub o ţărână atât de prosaic botezată.

Când am trecut întâia dată pe la Mandravela, era într’o dimineaţă, doi cetăţeni, cu ochii tulburi şi părul vâlvoi, chefuiau de zor, în sunetele unei viori hodorogite, chinuită de un ţigan gras şi răguşit.

–  Zi-i, mă gaşpere! – urla unul din cheflii. Că mâine mă ‘ntorc iară la 411.

Erau doi proaspeţi ieşiţi din puşcărie, care-şi sărbătoreau eliberarea.

Două ore mai târziu, treceam pe la Mandravela în celălalt sens.

În faţa cârciumei unde petrecuseră cheflii se adunase lume, ca la urs.

Am văzut uniforme de poliţie şi o ambulanţă a salvării.

–  Ce s’a întâmplat?

– Ia, doi proaspeţi scăpaţi de la „411”. Au petrecut de ieri dimineaţă, pe neîntrerupte. Pe urmă, s’au luat la ceartă. Unul din ei a „înţepat” pe celălalt. N’a avut săracul parte de libertate.

Compătimirea mergea către cuţitar, nu către cel cu maţele sfârtecate. Totuşi, mi-e drag să, petrec la Mandravela, mai ales Dumineca.

Am prilejul să leg cunostinţă cu oameni cât se poate de interesanţi.

Aşa, de pildă, aci m’am împrietenit cu Titi Menghină, spaima Văcăreştilor.

Era într’o după amiază.

Beam liniştit un păhărel de vin roşu ronţăind alune americane, când un om tânăr, ca de vreo treizeci de ani, lat în spate cât un garderob şi ciupit de vărsat veni, însoţit de o femeie destul de frumuşică şi grozav de împopoţonată, şi se instală alături de mine, la o masă.

Mă uitam când la bărbat, când la femeie, ca unul care n’are ce face şi nu mai ştie încotro să-şi arunce ochii.

Ea, mândră de atenţia pe care mi-o stârnise, prinse a zâmbi, privindu-mă şăgalnic cu coada ochiului.

Deodată bărbatul care „prinsese mişcarea” se scoală cât era de mare, face un pas spre mine şi mă întreabă din vârful buzelor, fără să descleşteze dinţii:

– Îţi place, șefule?

– Cine să-mi placă?

– Dumneaei, face el, arătând cu capul spre femeee.

Nu ştiu de ce, îmi amintii atunci că cimitirul „Trei coceni” se află numai la doi paşi şi cu instinctul prăzii încolţite de fiară, răspunsei tocmai ceea ce bărbatul nu se aştepta să, audă:

– Îmi place! Seamănă leit cu Marlene Dietrich. Să-ţi trăiască!…

El se uită la mine lung, mă uitai şi eu la el, dar ceva mai puţin lung.

Până ce, isbucni în râs şi-mi izbi una peste umăr de mă clătinai pe picioare:

– Bată-te să te bată, sfrijitule!… Îmi place că eşti „înfipt”… Vino să-ţi prezint pe Ditrichoaia…

Şi trăgându-mă spre masa lui, ordonă femeei:

– Zi „bonjur” la domnul… E d’ai noştri.

Am rămas la masa lui Titi Menghină până spre miezul nopţii.

Când m’am despărţit, m’a sărutat pe amândoi obrajii, jurându-mi ritos:

– Când oi avea vreo socoteală cu careva să mi-l spui. Vreau să bag pe unul în spital, în cinstea ta, sfrijitule!…

Aviz celor cari-mi poartă sâmbetele…